Doru CIUCESCU
„Apa, în general, și apa potabilă, în special, este o problemă care i-a frămîntat, îi frămîntă și îi va frămînta mai mult sau mai puțin pe oameni în funcție de mai mulți factori, dintre care poziția geografică are o importanță primordială”. Acestea au fost vorbele cam alambicate rostite de monsieur Rașid (Raționalul) Firduasi (Paradiziacul), vecinul meu, profesor universitar de chimie la „Ecole Supérieure d’Industrie Minérale” (Școala Superioară de Industrie Minerală) din Rabat, în timp ce a executat cu mișcări lente și oarecare mîndrie un ritual de preparare a infuziei de ceai de mentă, pe care îl redau în continuare: într-un ceainic de un litru, umplut cu frunze proaspete de mentă și cu 12 cubulețe de zahăr, el a turnat apă fierbinte dintr-un vas ținut cu brațul ridicat deasupra capului, fără ca vreo picătură să cadă alături. Apoi a turnat ceai în paharul lui, ținând ceanicul la aceeași mare distanță. A luat paharul lui și i-a turnat conținutul înapoi în ceainic de la înălțimea pe care i-o permitea brațul. A repetat ultimele două operațiuni de trei ori și apoi a umplut succesiv paharul meu și al lui.
Mă aflam cu monsieur Rașid într-o cafenea situată la intersecția bulevardelor Muhammad V și Hassan II, unde ne refugiasem întîmplător pentru a scăpa de arșița după-amiezii unei zile de iulie și pentru a ne astîmpăra setea. De acolo aveam o vedere largă a pieței Muhammad V, care constituie un fel de frontieră între Madina al Qadima (Orașul Vechi) și restul construcțiilor moderne din jur. În față vedeam hotelul de 4 stele și 8 etaje „Hyatt Regency”, care ascundea aglomerarea de clădiri vetuste a Orașului Vechi, din care se zărea numai vîrful minaretului moscheii de la intrare. Singurul element de vegetație în acest amestec de beton și asfalt era format dintr-o pereche de palmieri ce străjuiau intrarea în hotel. Aerul vibra și distorsiona conturul peisajului, ceea ce făcea să se mărească senzația de disconfort termic. „Gata, acum poți să bei ceai pregătit după obiceiul berberilor din sudul marocan”, m-a invitat as-said (domnul) Rașid.
– Da, este foarte dulce și relaxant în același timp, am spus eu după ce am sorbit cu prudență din ceaiul opărit. Apoi am reluat ideea începută de al jar (vecinul) meu Rașid: cei care sînt branșați la un sistem orășenesc sau comunal de distribuire a apei știu că în momentul deschiderii unui robinet există posibilitatea temporară să vadă curgînd așa-numitul „aur alb” cu un număr de carate variabil. În această privință, băcăuan fiind, am devenit de multă vreme foarte circumspect, astfel că în orașul de la confluența rîurilor Bistrița și Siretul am ajuns să nu mai beau apa pe care o plătesc la metru cub! Pot să-ți mai spun că sînt mulți oameni care au rezolvat cît se poate de simplu problema apei potabile: în loc de apă beau…vin! Acest lucru l-am aflat prin destăinuirile unor cetățeni din localitățile românești Jariștea și Ostrov.
– Aaa! a exclamat al maduu (comeseanul) Rașid, înghițînd cu grijă prima sorbitură de ceai de teamă să nu se opărească. Apoi a dat satisfăcut din cap, a mai tras o dușcă, după care mi-a spus: și eu am avut ocazia să constat acest obicei bahic, dar în Franța, unde calitatea apei de robinet a devenit excepțională. Mă aflam la Nisa, lîngă un fel de fîntînă la care apa țîșnea orizontal dintr-un perete stîncos vertical și am întrebat un bătrînel, care tocmai trecea pe acolo, dacă apa este potabilă. Care crezi că a fost răspunsul francezului? Îți spun tot eu: nu știu; eu nu beau decît vin și Ricard (Firmă producătoare a unei băuturi alcoolice parfumate cu esență de anason). De altfel, ori de cîte ori efectuez stagii de perfecționare în străinătate și sînt cazat la hoteluri cu bufet suedez, în loc de apă beau…bere, dar…cu moderație!
– La Casablanca eu am consumat apă de robinet de aproape 4 ani și nu am avut nici un fel de probleme de sănătate, am remarcat cu oarecare mirare în glas, după care am mai luat o sorbitură de ceai.
– Explicația este destul de simplă: Regia de Distribuire a Apei din Casablanca a fost preluată de compania „Lyonnaise des Eaux”. În acest fel locuitorii capitalei economice a Marocului consumă o apă a cărei calitate este în conformitate cu normele franceze. Nu același lucru se întîmplă în regiunile unde deșertul Sahara este mai aproape, a continuat usțed (profesorul) Rașid, lăsînd paharul plin cu ceai doar pe jumătate.
– În cei trei ani, cît am acordat asistență didactică în Algeria, am parcurs mii de kilometri prin deșertul Sahara cu autoturismul meu Dacia 1310, care este fabricat în România după licență Renault. Înainte de a pleca în „marea de nisip” soția mea lua o provizie serioasă de apă și sute de pahare de unică folosință pentru a putea servi copiii care cereau „al ma” (apa). Se spune că cine nu dăruiește apă celor care solicită acest lichid deficitar va fi lovit de „blestemul deșertului”. Ne-am oprit de multe ori pe marginea șoselei asfaltate unde pe hartă nu era indicată nici o localitate și nu se vedea nici un indiciu că acolo ar putea locui cineva, însă nu o dată am avut surpriza să vedem apărînd din spatele dunelor oameni, în special copii, care cereau apă. În plus, noi le dădeam caiete și creioane, gest care le provoca o mare plăcere.
Văzînd că as-sadec (amicul) Rașid a sorbit dintr-o înghițitură restul de ceai, eu l-am imitat imediat, după care am umplut cele două pahare cu infuzie.
– Cum ți s-a părut apa la Oran? a dat glas unei curiozități al chimiai (chimistul) Rașid, dînd pe gît și al doilea pahar.
– Între anii 1982 și 1985 apa de robinet din Oran a fost plină de calcar, cu un gust îndoielnic, motiv pentru care am preferat să ne deplasăm săptămînal cale de 10 kilometri cu portbagajul autoturismului plin de bidoane de plastic la un izvor situat la poalele muntelui Al Asad (Leul). Acolo erau amenajate în trepte bazine lungi de doi metri, late de un metru și adînci tot de un metru, executate din piatră, care aveau succesiv diferite destinații: băut, adăpat, spălatul rufelor, spălatul zarzavaturilor. În jurul izvorului se dezvoltase un sătuc, denumit Cristel. Foarte interesant ni s-a părut faptul că în primul bazin am văzut mereu…două anghile, lungi de aproximativ jumătate de metru, care înotau și aveau rolul de a…avertiza oamenii în caz că apa ar fi fost otrăvită. Se întîmpla ca anghilele să-mi atingă mîna cu care țineam bidonul scufundat în apa bazinului pentru a se umple. De acolo zăream portul din Oran, mărginit la celălalt capăt de muntele Murjajo, în vîrful căruia se găsește monumentul Santa Cruz (Sfînta Cruce), care amintește de prezența spaniolă dintre anii 1732 și 1792. Jos, în apropiere vedeam cai, măgari și capre care se adăpau…
– Aș vrea să știu de ce oamenii de acolo nu introduceau alți pești în bazinul izvorului, mai mici, de exemplu? m-a întrerupt al aalim (savantul) Rașid.
– La întrebarea aceasta ar trebui să răspunzi tu, Rașid, am răspuns eu, mirat că nu-mi pusesem această întrebare pînă atunci. Am dat și eu pe gît al doilea pahar cu ceai de mentă și m-am întrebat retoric: chiar așa, oare de ce în bazinul izvorului din Cristel erau anghile și nu alți pești?
Lasă un răspuns