Doru CIUCESCU
În schița „Pescuitul racilor și altele”, prozatorul Mihail Sadoveanu ne-a dezvăluit că „meșteșuguri de prins raci vor fi fiind multe. Națiile civilizate au divulgat unele, în publicații enciclopedice ori de specialitate… Între toate meșteșugurile, unul al lui moș Hau rămîne pentru mine cel mai iscusit și mai vrednic de luat în seamă.
Sînt convins că dacă ar fi avut ocazia, marele narator nu ar fi ezitat să ne povestească o întîmplare legată de pescuitul caracatițelor. Se pare că îmi revine sarcina onorantă de a descrie pentru prima oară în publicistica română „meșteșugul” prin care pescarii din Ad-Dakhla reușesc să prindă ceea ce în arabă se numește „ukhtut” (caracatiță).
Ad-Dakhla este un orășel situat la capătul unei peninsule omonime, lungi de 25 de kilometri și late de 5 kilometri, care, datorită formei de „L” este paralelă cu țărmul continental, închizînd golful denumit tot Ad-Dakhla, lat de 3 kilometri și lung de 25 de kilometri. Suprafața peninsulei este plată și este mărginită de un țărm abrupt, înalt de aproximativ 10 metri. Localitatea Ad-Dakhla se află cu numai 30 de kilometri mai la nord de Tropicul Racului, motiv pentru care soarele arde nemilos pielea lăsată imprudent descoperită.
Era o zi de sfîrșit de decembrie. Așezat la umbra unei prelate din foaie de cort și cu un pahar de apă minerală în față, eram singurul client al cafenelei „Al-marsa” (Portul), care avea vedere spre portul de pescari, situat într-un loc unde faleza verticală făcea loc unei pante line, late de cel mult 100 de metri. Cele cîteva zeci de bărci pescărești erau trase pe fîșia îngustă de nisip. Dincolo de golful în formă de canal se profila țărmul înalt de aproximativ 10 metri de pe continentul african, care părea la fel de plat ca și peninsula. În spatele meu, soarele se pregătea să apună. Patronul cafenelei era un bărbat de 55-60 de ani, mai mult scund, uscățiv, cu obrazul ars de soare și brăzdat de riduri. Chelia lui era mascată de o pălărie zdrențuită de paie. Ochii lui vioi erau aproape acoperiți de sprîncenele stufoase și decolorate. Bărbia mult ieșită în relief trăda un caracter tenace. Văzîndu-mă cam plictisit, s-a apropiat de mine.
– Vous français? (Sînteți francez?), a încercat el o conversație într-o franceză aproximativă. I-am spus că sînt venit din România.
– Aa, știu! Voi l-ați împușcat pe „Seaseschiu”. Păcat. El i-a ajutat mult pe arabi! De ce ați venit la Ad-Dakhla? Aici nu este nimic de văzut. Vă spun un lucru care să rămînă numai între noi: aproape toți locuitorii din Ad-Dakhla sînt veniți din Maroc ca voluntari sau trimiși de guvernul din Rabat în schimbul efectuării unei detenții. În acest fel, guvernul de la Rabat urmărește marocanizarea Saharei Occidentale, pentru ca rezultatul unui eventual referendum de auto-determinare organizat de O.N.U. să fie oficializarea anexării fostei Sahare Spaniole. Armata marocană este prezentă pe tot acest teritoriu din 6 octombrie 1975, de cînd regele Hassan al II-lea a ordonat celor 350 000 de voluntari să treacă frontiera Marocului și să realizeze ceea ce s-a numit „Massira al khadra” (Marșul verde). Dacă o să mergeți în cartierul de lîngă aeroport o să vedeți străzi întregi mărginite de foste barăci militare transformate în căsuțe, care sînt închiriate de femei practicante ale celei mai vechi meserii din lume. Ele stau cu capul în dreptul unor ferestre zăbrelite, de forma unui pătrat cu latura de jumătate de metru. Dacă un pieton este atras de chipul uneia dintre ele, atunci el va fi întîmpinat cu întrebarea „Tu viens?” (Tu vii?). Prețul este convenabil. Activitatea lor este permisă în mod tacit de oficialități pentru a face mai suportabilă viața bărbaților de aici, care sînt în majoritatea lor niște „racailles” (rebuturi ale societății). Un olandez care a trecut pe aici mi-a spus că la ei, la Amsterdam, există un cartier asemănător, doar că ferestrele sînt prevăzute cu sticlă și au dimensiuni mult mai mari, din podea pînă în tavan, astfel că „les putes” (prostituatele) pot fi văzute ca mărfurile expuse într-o vitrină.
– Am venit aici ca să văd cum se pescuiesc caracatițele, i-am întrerupt expunerea, care părea că nu se mai sfîrșește.
– Ma și mușchila (Nici o problemă), mi-a răspuns el în arabă, după care a continuat în franceză: golful acesta este una dintre cele mai bogate zone cu caracatițe din lume. Pescuitul de caracatițe se face noaptea. Dispozitivul de pescuit este format dintr-un bidon de plastic de 20 de litri de la care s-a îndepărtat complet partea superioară, iar la fund a fost practicată o gaură centrală cu diametrul de cîțiva milimetri. Bidonul este prins cu o sfoară și este lăsat pe fundul oceanului în poziție orizontală. În timpul nopții caracatițele caută un adăpost și intră în bidoane. Dimineața, pescarii ridică ușor bidoanele, iar caracatițele, în naivitatea lor, se prind cu ventuzele tentaculelor de falsul adăpost, crezînd că sînt atacate de diverși prădători marini. După ce dispozitivul de pescuit este adus în barcă, pescarii introduc imediat o sîrmă ascuțită în gaura din fundul bidonului și înțeapă caracatițele, obligîndu-le să iasă singure pe unde au intrat. O firmă japoneză, care are depozitul frigorific chiar lîngă port, cumpără imediat caracatițele, deoarece ele sînt foarte apreciate pentru calitățile lor afrodisiace. Pentru cîțiva dirhami puteți petrece toată noaptea cu pescarii în bărci ca să vedeți pe viu toată acțiunea.
– Mulțumesc pentru informații, i-am răspuns eu îngîndurat: ce-ar fi făcut „domnișorul” Sadoveanu în locul meu, după ce a trăit experiența neplăcută să constate că în timpul pescuitului de raci ceasul lui de buzunar a trecut în sînul lui moș Hau? Ar fi riscat el să rămînă fără portofel și pașaport după o partidă de pescuit caracatițe în largul golfului Ad-Dakhla, chiar dacă moș Hau ar fi rămas departe, la Nada Florilor?
Lasă un răspuns