Doru CIUCESCU
Marocul este o țară bilingvă, astfel că documentele oficiale pot fi redactate atît în arabă, cît și în franceză. Din acest motiv, pe de o parte, capitala turismului din Maroc este scrisă Marrakech și pronunțată „marracheș”, în conformitate cu regulile limbii franceze, în timp ce arabii pronunță „marracș”. În țara noastră, denumirea acestei localități este preluată din limba franceză, ceea ce duce la o citire incorectă pentru românii care nu cunosc această limbă. Cînd Marocul va deveni complet arabizat, așa cum a procedat Algeria, în limba română s-ar putea utiliza denumirea de Marracș pentru această localitate, care este transcrierea pronunției din limba arabă.
Am vizitat Marrakech de mai multe ori. Prima oară s-a întîmplat la sfîrșitul lunii iulie. Pentru a parcurge cei 240 de kilometri dintre Casablanca și Marrakech am ales rapidul, astfel că la ora 8 eram la gara Casa Voyageurs, o construcție albă cu acoperiș din țiglă glazurată de culoare verde, în mijlocul căruia trona un turn cu 4 ceasuri, cîte unul pe fiecare latură. Holul nu era mai mare decît cel al gării din Bacău, dar strălucea de curățenie, poate și din cauza pardoselii din marmură neagră. Călătorii, în marea lor majoritate, erau îmbrăcați europenește. Numai cîteva zeci de femei purtau îmbrăcăminte arabă și nici una nu își acoperea fața cu voal. Predominau turiștii tineri, în pantaloni scurți, echipați cu rucsacuri, dintre care mulți erau lungiți direct pe pardoseală, pe lîngă pereți. Se formase o mare densitate de limbi vorbite concomitent pe unitatea de suprafață. Se distingea franceza cu accent specific canadienilor din Quebec. Saluturile „helo” și „hola” erau rostite pe cele mai variate tonuri. Din timp în timp se auzea cîte un „yawohl” scos din gîtlejuri, care aveau rezonanța butoaielor de bere. Cu o anumită periodicitate, sintagma „In șa Allah” (Dacă o să dea Domnul) se remarca în rumoarea din hol, cînd se întîmpla să fie rostită concomitent de mai mulți marocani. Cei mai zgomotoși erau englezii, fiind secondați la mare distanță de nemți. În schimb, japonezii erau tăcuți și contemplativi.
Cu 50 de dirhami (1 dolar#10 dirhami) am cumpărat 1 bilet clasa a II-a. Poarta de intrare spre peron a fost deschisă doar cu cîteva minute înainte de sosirea trenului.
În tren domnea aceeași curățenie strălucitoare, ca și în gară. Vagonul era fără compartimente. N-am văzut o banchetă tăiată sau un geam spart. În ciuda căldurii de afară, aerul pe care îl respiram era răcoros datorită instalației de climatizare. În fața mea s-a așezat o tînără japoneză. Tenul ei era alb – sidefiu, prin care se vedeau firișoarele albăstrui ale sistemului vascular periferic. Ochelarii de soare nu lăsau să i se vadă ochii tăiați oblic. În față, părul ei negru era lăsat pe frunte și retezat în linie dreaptă, iar în spate era strîns într-o coadă scurtă, de forma unei jumătăți de banană. Pe cap avea o pălărioară cu boruri mici, din paie de orez, împodobită cu o panglică de culoare liliachie și strînsă sub bărbie cu un șnur de aceeași culoare. Nasul avea un contur linear, iar pereții nărilor erau subțiri și fremătători. Gura mică și rotundă era singurul element facial care conținea linii curbe. Buzele îi erau unse cu un ruj liliachiu. Purta un tricou alb, cu mîneci scurte și guleraș, care lăsa umerii parțial descoperiți. Cureaua lată a unui rucsac mic, de culoare gri, cu dungi verticale liliachii, trecută oblic peste umăr, nu putea acoperi în întregime sînii ei, de mărimea unei jumătăți de grapefruit, care ieșeau îndrăzneț în relief, întinzînd și subțiind materialul tricoului. Un șort liliachiu și destul de larg îi acoperea parțial genunchii. Centura de culoare gri a șortului îi punea în evidență dimensiunile de top-model. Era încălțată cu o pereche de mocasini din piele liliachie și o pereche de șosete scurte, de aceeași culoare, care permiteau să se vadă tendonul lui Achile foarte pronunțat. La puțin timp de la plecare nu știu de unde a scos un aparat de fotografiat și m-a rugat, într-o engleză fluentă, să-i fac o fotografie.
– You are very kind (sînteți foarte drăguț), mi-a răspuns ea, cu veselia unui copil căruia i se satisface o dorință, înclinîndu-se și unind palmele. Am putut constata că avea unghiile lungi și vopsite cu ojă liliachie perlată. Apoi, pe neobservate, a apărut în mîinele ei un ghid turistic.
– Aș dori să-mi citiți ceva despre Marakech, am rugat-o eu, politicos.
– Marrakech este situat pe malurile uedului Tensift, la poalele munțiilor Atlasul Înalt, care îl ferește de expansiunea deșertului Sahara. Clima este uscată și foarte caldă, cu temperaturi ce ating la umbră chiar 50 de grade Celsius…
În acel moment a apărut controlorul, care a bătut ușurel cu cleștele de perforat pe cadrul metalic al banchetei mele. Îmbrăcat într-o uniformă elegantă, de culoare castanie, cu o geantă de aceeași culoare, susținută de o curea trecută în diagonală peste un umăr, a verificat profesional biletul meu și al japonezei.
– Continuați, vă rog, m-am adresat eu călătoarei din fața mea.
– Principalele obiective turistice din Marrakech sînt următoarele: moscheea Kuțubia, piața Jamaa al Fna, palatul Al Badi, bazinul Al Manara și pădurea cu 180 000 de palmieri.
Pe fereastră vedeam o vegetație tot mai pîrjolită pe măsură ce ne apropiam de Marrakech. Între timp a apărut un chelner, îmbrăcat într-o uniformă de hotel – restaurant de 5 stele, care împingea un cărucior din bare de alamă strălucitoare. Am comandat două oranjade, una pentru mine și una pentru tînăra japoneză, băuturi pe care, evident, le-am plătit. Simpatica domnișoară s-a bucurat copilărește, scoțînd un chicotit abia perceptibil. Am aflat că o cheamă Hacu, este necăsătorită și lucrează ca „free-lancer” (designer, care elaborează și vinde firmelor producătoare proiecte necomandate inițial, dar care sînt atractive) în domeniul jucăriilor.
– Continuați, vă rog, am repetat eu îndemnul către călătoarea din fața mea. Haku a trecut pe locul liber de lîngă mine și a continuat să citească, ținînd ghidul turistic astfel ca să pot vedea și eu textul.
…Trenul intrase în gara din Marrakech. Cînd am coborît pe peron, am trăit experiența trecerii bruște de la 20 la 50 de grade Celsius, care aproape mi-a provocat un stop respirator și m-a făcut să uit momentan de Hacu. Parcă mă înecasem cu un ou fierbinte. Prioritatea mea a fost să-mi cumpăr o pălărie de paie cu boruri largi pentru a mă proteja de soarele torid. Între timp, japoneza dispăruse în mulțime. În fața gării așteptau zeci de trăsuri cu care se putea face un tur al orașului în patru ore pentru 100 de dirhami. Aerul încins îmi ardea nu numai laringele, dar și plămînii. M-am aruncat într-una din ele și, din umbra oferită de coviltir, i-am strigat vizitiului cu o voce chinuită:
– Cu va d’abord á la palmeraie et puis on verra” (Tu mergi mai întîi la pădurea de palmieri și apoi mai vedem).
Hotărît lucru, mă gîndeam eu, în tren sînt condiții de călătorie mai bune decît în trăsură; acolo măcar aerul este condiționat…
Lasă un răspuns