Doru CIUCESCU
„Saha al Akhuia” (Piața Fraternității) este unul dintre cele mai selecte colțuri din Casablanca, unde fațada albă și bogată în ornamente a clădirilor din jur, flancată la o distanță egală cu lățimea trotuarului de un șir de palmieri înalți, îmi dădea impresia că mă găsesc în apropierea hotelului Negresco de pe bulevardul „Promenade des Anglais” (Promenada Engezilor) din Nisa.
Într-o duminică după-amiaza mă refugiasem de dogoarea soarelui pe terasa acoperită a uneia dintre numeroasele cafenele care mărgineau cele patru laturi ale pieței „Saha al Akhuia”. Puținii clienți erau tăcuți și sorbeau cu gesturi economice și la intervale foarte mari de timp din paharele cu ceai de mentă fierbinte. Bărbia lor lăsată pe piept trăda faptul că siesta de după masa de prînz se transformase în picoteală. Liniștea era spartă doar de gurluitul unor porumbei care căutau ceva de ciugulit pe pavajul pieței sau de înfiorarea frunzelor de palmier la întîlnirea cu rarele pale de vînt, un fel de tornade avortate timpuriu. Din cînd în cînd trecători singuratici se aventurau să se expună radiației solare tăind piața în căutarea drumului cel mai scurt. Pe largul bulevard Anfa, care mărginea o latură îndepărtată a pieței, circulația era rară, nu se vedeau două sau mai multe mașini în același timp. Cîteva ore m-am bucurat în tihnă de această liniște, care de fapt anunța…furtuna! Eram în starea dintre veghe și somn, cînd gîndul circulă liber, aleatoriu și se făcea că tropăiam cu un grup de localnici din Sudul marocan un dans în ritmul imprimat de „durbaca” (toba), un instrument saharian asemănător cu tam-tamul din jungla africană. Dansatorii erau intrați în transă și scoteau chiote sălbatice… Am deschis ochii și am observat cu uimire că pe bulevardul Anfa circulația se animase brusc și numai într-un singur sens. Oameni de toate vîrstele, de la copii la bătrîni, se deplasau pe jos sau în mașini cu geamurile deschise, agitînd mîinile goale sau stegulețe și strigînd sloganuri neinteligibile pentru mine. Mi-am dat seama că puhoiul de oameni se îndrepta spre stadionul „Muhammad V”, care se găsea la mică depărtare de intersecția dintre bulevardele Anfa și Bir Anzaran. Pentru a cere lămuriri suplimentare m-am uitat în jurul meu cu gîndul de a găsi o persoană bine informată. În cafenea apăruseră mai multe tinere marocane îmbrăcate ostentativ sumar, care cu o ceașcă de cafea în față și o țigaretă în colțul buzelor așteptau clienți cu o răbdare remarcabilă, chiar pînă seara tîrziu. Dintre bărbații care își făcuseră mai devreme siesta mai era doar unul, așezat la o masă chiar lîngă a mea. Înalt, slab, brunet, în vîrstă de aproximativ 60 de ani, cu o chelie lucioasă, întinsă pînă după creștet și părul remanent vopsit în negru-roșiatic, avea niște ochi vioi și un zîmbet bonom, care m-a încurajat să-l abordez în demersul meu. Am aflat că îl cheamă Laiib (Jucătorul) Binribah (Fiul cîștigătorului) și că este proprietarul unor magazine de artizanat din Madina al Qadima (Orașul vechi). „Azi este meciul-derbi dintre echipele «Raja» (Speranța) și «Uidad» (Dorința), care poate desemna campioana”, a început sidi (domnul) Binribah să mă informeze. „Ambele echipe sînt din Casablanca, iar suporterii lor vor umple cu siguranță cele 80 000 de locuri din tribunele stadionului. De altfel, fotbalul este foarte iubit în țara noastră, care a fost și va fi o forță în acest domeniu pe plan african, arab și chiar mondial. În Cupa Africii din 1976, care a avut loc în Etiopia, Marocul a devenit campioană. «Leii Atlasului», cum mai sînt denumiți jucătorii noștri, au participat la turneele finale ale Cupelor Mondiale din 1970, 1986, 1994. Eu sînt o adevărată enciclopedie privind fotbalul marocan. De exemplu, la Cupa Mondială care a avut loc anul trecut în SUA, pot să vă spun din memorie că Marocul a pierdut toate meciurile și anume: cu Belgia la scorul de 1-0, cu Arabia Saudită la scorul de 2-1 și cu Olanda la scorul de 2-1. Țara noastră a fost candidată la organizarea Cupei Mondiale din 1994 și dorește să își depună candidatura și la următoarele ediții pînă va cîștiga. Mai sînt foarte multe de făcut cu infrastructura, care nu este încă la nivelul standardelor cerute de FIFA, dar eu cred că în 2010 Marocul va deveni organizatoarea Cupei Mondiale”. Ajuns aici, sidi Binribah a făcut o pauză pentru a sorbi o gură de ceai și pentru a-și trage sufletul, după care a concluzionat profetic: „Ascultați-mă pe mine, eu știu ce vorbesc”!
Satisfăcut de informațiile primite i-am mulțumit stimabilului domn, după care am căzut amîndoi în tăcere. După un timp atenția mea a fost atrasă de prezența a două camioane pline cu soldați înarmați și încruntați, care au ocupat poziții strategice în piața „Saha al Akhuia”. Mirat, iar am apelat la sidi Binribah pentru informații:
– Spuneți-mi, vă rog, de ce au venit camioanele acestea ale armatei?
– Vă explic cu mare plăcere. În primul rînd trebuie să știți că suporterii rajaui (ai echipei „Raja”) și uidadi (ai echipei „Uidad”) sînt foarte pătimași, iar rivalitatea dintre ei este atît de mare încît, dacă se întîmplă ca meciul să nu se termine la egalitate, imediat au loc incidente sîngeroase, care încep pe stadion și se continuă pe străzi. De exemplu, eu sînt „rajaui”, iar fratele meu geamăn este „uidadi” și chiar acum, la vîrsta noastră venerabilă nu mai vorbesc cu el cîteva zile de supărare dacă „Raja” pierde meciul cu „Uidad” și invers. În al doilea rînd, regele Hassan II nu dorește ca aceste incidente să fie folosite de opozanții regimului pentru a le transforma în revolte populare greu de stăvilit. De aceea, de cele mai multe ori meciurile dintre cele două echipe se termină… „strategic”, adică la egalitate; știți dumneavoastră că arbitrul face legea pe teren! De asemenea, pentru a preîntîmpina orice surpriză legată de faptul că balonul este rotund se ia întotdeauna măsura de a se amplasa camioane cu soldați la fiecare intersecție de bulevarde din apropierea stadionului, care să înăbușe rapid orice scînteie de revoltă.
– Am înțeles, l-am întrerupt eu pe sidi Binribah, înseamnă că și astăzi va fi un meci terminat la egalitate…
– Se va înregistra un scor alb, cu siguranță, pentru că anul acesta s-au înregistrat multe mișcări sindicale de protest și există un foarte mare pericol ca incidentele dintre suporteri să se transforme în revolte populare spontane. Acesta este și motivul pentru care eu nu sînt acum pe stadion; nu îmi mai plac meciurile „strategice”.
– Vă mulțumesc încă o dată pentru aceste informații, sidi Binribah.
– Mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu dumneavoastră. Ce bine de voi, românii, că nu aveți rege! Măcar nu asistați la meciuri „strategice” de fotbal.
– Este adevărat că nu avem rege, dar au apărut…așa-numiții baroni ai sportului-rege, motiv pentru care părerile sînt împărțite în această problemă, am răspuns eu privind la mulțimea de suporteri bine dispuși ai celor două echipe care iar invadaseră bulevardul Anfa cîntînd și chiuind bucuroși. Soldații din camioane nu mai erau încruntați. Meciul dintre echipele „Raja” și „Uidad” din Casablanca se terminase din nou „strategic” – adică la egalitate…
Lasă un răspuns