Toate artele lumii nu au valoare decât în măsura în care îmbogățesc cea mai importantă dintre arte – ARTA DE A TRĂI. Teatrul și muzica devin, astfel, o paranteză între o naștere și o moarte, populând un spațiu unde iubirea provoacă cele mai înalte și frumoase sentrimente. Din 1740, când se pare că au fost publicate „Scrisorile portugheze” ale călugăriței Mariana Alcoforado, nicio altă literatură epistolară n-a atins înălțimea și dramatismul acestor cutremurătoare mărturisiri.

Primele actrițe care au zguduit lumea cu spectacolele dramatizate după aceste scrisori au fost Liz Taylor și Sarah Bernard. Nu știu a cui a fost inițiativa băcăuană de a combina muzica cu teatrul într-un mariaj fericit, izbutind un spectacol de o fantezie cuceritoare. Actrița Eliza Noemi Judeu (Mariana Alcoforado) și cei cinci muzicieni de la Filarmonica „Mihail Jora” (Ciprian Sicinschi – vioara I, Dan Crivăț – vioara a II-a, Adrian Gheorghe – violă, Liviu Mera – violoncel și Ciprian Cărare – contrabas) au propus o întâlnire cu grația, inteligența și bunul-gust, într-o rafinată concentrare de expresie artistică. Jocului profund inspirat al actriței i-a fost alăturată o muzică aleasă cu excepțională competență spre ilustrarea trăirilor și stărilor etalate în cele cinci scrisori ale Marianei Alcoforado. Muzicienii și-au aranjat lucrări ale lui J. S. Bach, J. Massenet, A. Piazzola, F. Schuberet, D.Șostakovici și un „Vals nebun” al lui Vasile Marian, concordante cu desfășurarea dramei.

Astfel, emoția artistică atinge o înaltă stare participativă. Acținea spectacolului se susține permanent prin densitate și dramatism, muzica potențând sonor jocul actoricesc al Elizei Noemi Judeu. Ritmul strâns al interpretării are o subliniată dinamică interioară, parcursă concomitent și de muzică, excelent restituită de cvintetul Filarmonicii. Prezența centrală a spectacoluilui este, toptuși, actrița Eliza Noemi Judeu, aflată în primul eșalon valoric al teatrului românesc de astăzi. Pe lângă bravura și siguranța cu care-și susține dificilul recital, actrița umanizează până la limita sacrului femeia care iubește și suferă, „dezvăluind” un personaj magistral justificat moral și în armonie cu multitudinea sentimentelor din care este clădit în drumul lui către sfințenie. Un spectacol atât de proaspăt și răscolitor arareori se poate vedea când e vorba, în fond, despre un monolog, fie el doar epistolar.

Exemplul pieselor de succes extrase din scrisorile schimbate între G. B. Shaw și Stela Campbell („Dragă mincinosule”) sau între A.P. Cehov și Olga Knipper („Domnul Cehov îndrăgostit”) par altceva decât chinurile unui suflet frământat de amintiri și nostalgii, dar și de conștiința „păcatului”. Altceva decât suferințele unui trup bântuit de dorințe încă aprinse, dar sortite să rămână neîmplinite. Gelozia, remușcările, dragostea mereu vie – iată un peisaj sufletesc oricând răscolitor, iată o viață de om a cărui demnitate nu poate fi negată, oricâte păcate ar avea.

Vasile PRUTEANU