22 decembrie 1898, pur și simplu, o amintire!

Despre zilele de foc din 1989, așa cum le-am trăit eu, cred că am mai scris o singură dată, acum vreo zece ani. Evit, an de an, să particip la „festivalul poveștilor interminabile”, cu aceleași personaje, mereu mai bătrîne și mai dezamăgite. Un lucru este sigur: alături de cele cîteva sute de băcăuani care au asediat Comitetul Județean PCR, eu am fost unul dintre nebunii care am crezut că particip la schimbarea unei lumi. Nu m-am gîndit – nici atunci, nici multă vreme după aceea – că m-am implicat într-o lovitură de stat, într-o mare manipulare KGB-istă sau în alt gen de farsă a istoriei.

Încă din 20 decembrie 1989, la Uzina Metalurgică (astăzi Robinete Industriale), unde eram inginer stagiar, oricine putea constata apatia oamenilor, privirile agitate, starea de pîndă continuă. Ne era teamă să comentăm ceea ce auzeam, noapte de noapte, la „Europa Liberă”, însă pe fețele noastre se citea speranța încărcată de spaime. Propagandiștii se agitau prin fabrică pentru a organiza adunări muncitorești de condamnare a „trădătorilor și derbedeilor de la Timișoara”, șeful de la gărzile patriotice făcea inventarul armelor și efectivelor disponibile, inginerii, maiștri și șefii de compartimente erau somați să-și instruiască oamenii din subordine să nu răspundă la provocări, iar sirenele de pe acoperișurile halelor industriale și de pe blocurile din oraș au fost declarate obiective militare. Am fost convocați la comandamentul Apărării Civile pentru a ni se atrage atenția că dușmanii poporului trebuie împiedicați să folosească aceste sirene care pot induce panica în rîndul populației. La un asemenea instructaj mă aflam – împreună cu alți vreo 20 de colegi tineri din uzină – în dimineața zilei de 22 decembrie. La un moment dat s-a anunțat la radio că va vorbi națiunii președintele. Cineva a solicitat să se aducă un televizor. Ofițerul de infanterie care ne instruia a ridicat din umeri: nu aveau în dotare asemenea aparat. A decis să ne lase acasă pentru a-l asculta pe Ceaușescu. Eram singur în casă cînd a început ultimul miting comandat de dictator. Am rămas înmărmurit la primele huiduieli. Apoi imaginea a dispărut de pe ecran. O vreme au fost transmise cîntece patriotice. În final, s-a lăsat liniștea. Am deschis un aparat de radio, sperînd că voi afla ceva în plus. A trecut vreo oră, poate mai mult… Apoi vocea lui Dinescu a răzbătut peste țară: „Români, am învins!” Am sărit direct în ghete și am plecat spre centrul orașului. În jurul clădirii în care astăzi este Prefectura se adunaseră cîteva zeci de oameni, însă rîndurile lor se îngroșau cu fiecare minut care trecea. Am intrat în sediul partidului, unde era un haos de nedescris. Țiganii furau tot ce le cădea la îndemînă – de la covoare persane, la pixuri și țigări străine găsite prin sertare – și scoteau pachete voluminoase pe ușile din spate. Tot pe acolo au plecat și ultimii activiști care se mai rătăciseră prin clădire. În față, lumea distrugea tablourile lui Ceaușescu, dădea foc la cărțile aruncate pe geamurile de la birourile deja invadate de populație, iar strigătele deveneau din ce în ce mai vehemente. În interior, cu sprijinul cîtorva ofițeri de la Garnizoană, s-a impus o ordine aparentă. Prin diferite birouri, grupuri de persoane întreprinzătoare întocmeau primele liste cu membri ai comitetelor revoluționare ce ar fi trebuit să preia conducerea județului. Fiecare avea varianta lui. A fost prima mea dezamăgire. Am refuzat să-mi trec numele pe vreuna dintre listele acelea. Uneori mă gîndesc că a fost greșeala vieții mele, alteori mă felicit…

Spre seară, au început să se adune în sediu studenți veniți de la București și Iași, dornici să participe la evenimente. Am profitat de apropierea de vîrstă dintre mine și ei și am trecut la organizarea unor patrule care să asigure – pe de o parte – liniștea în centrul orașului și – pe de altă parte – controlul unor evenimente neprevăzute (mai ales că din cinci în cinci minute se anunțau acte teroriste la CICh, atacuri cu elicoptere sovietice, focuri de armă la Aeroport și cîte alte bazaconii!…). În zori, după ce am patrulat cu una dintre grupele de tineri, m-am întors acasă. Mi-am dat seama că trebuie să-mi anunț soția (care era la Onești) că totul este în ordine. Am găsit o mașină și am ajuns la ea. Ne-am reîntors, în Bacău, seara. Am găsit un bilet în ușă semnat de Ovidiu Bufnilă (coleg cu mine în Metalurgica), prin care mă chema la fostul sediu al UTC (acum Garda Financiară) unde, împreună cu Alex Ungureanu, Val Mănescu și Răzvan Haritonovici am pornit la editarea primei publicații locale liberă de orice șablon: „Pur și simplu”. A fost o nebunie! Eram singurul din acel grup care aveam habar de ceea ce înseamnă munca în tipografie (timp de cinci ani lucrasem la „Opinia studențească” din Iași) și am construit, împreună cu frații Prăjișteanu, tipografi de excepție de la Imprimerie, primele ediții. Zile și nopți am multiplicat gîndurile, opiniile, speranțele tinerilor care semnau articolele în această nouă publicație băcăuană. Erau tiraje enorme, incredibile astăzi, de 70 – 80 de mii de exemplare. Se vindeau în cîteva ore. Lumea era avidă de informații necenzurate. Orice zvon se transforma într-o poveste. Orice trecător devenea un personaj…

Apoi viața a intrat pe un făgaș pe care nu l-a mai părăsit 14 ani. Revoluționarii s-au retras în posturi discrete, s-au mulțumit, unii, cu brevete și certificate pe care eu nu le-am înțeles niciodată și m-am ferit de asemenea petece de hîrtie, alții au emigrat, mulți încă mai caută o explicație pentru ce s-a întîmplat atunci. Chiar și acel „Pur și simplu” a dispărut… Păcat! (Ștefan RADU)