Regizorul de origine româna Geirun Tino, director al Teatrului „Pygmalion” din Viena, deschide duminica, 23 septembrie, stagiunea 2012 – 2013 a Teatrului Municipal „Bacovia”, din Bacau, cu premiera nationala „Procesul”, o adaptare dupa romanul cu acelasi titlu de Franz Kafka. Acest proiect de spectacol marcheaza reluarea unor relatii profesionale si afective care il leaga pe regizorul din capitala austriaca de orasul lui Bacovia. In interviul care urmeaza Geirun Tino vorbeste despre relatia sa cu Bacaul, despre rolul teatrului in contemporan, despre viziunea sa regizorala, despre actorul ideal, si dezvaluie amanunte din atelierul de creatie a spectacolului „Procesul”.
– Domnule Geirun Tino, de ce ati ales Bacaul pentru a pune in scena acesta dramatizare dupa Franz Kafka? Si de ce Kafka?
-De Bacau ma leaga o relatie emotionala care nu se uita. Clipele pe care eu le-am petrecut ca regizor in Bacau au fost unele dintre cele mai fericite din viata mea artistica, si nu numai, si sigur ca ma leaga sentimental de Bacau foarte multe amintiri. Relatia de prietenie, respect si intelegere pe care o am cu directorul institutiei (actorul Adrian Gazdaru, n.red.) este una de ani de zile si se concretizeaza acum printr-o colaborare.
Alegerea textului nu imi apartine in totalitate. Dupa mai multe discutii cu directiunea Teatrului, cu Secretariatul literar am cazut de acord asupra acestui titlu. In primul rind este important ca un autor ca Franz Kafka sa fie prezentat, si in Bacau dupa stiinta mea nu s-a jucat niciodata Kafka, care este unul dintre corifeii literaturii secolului XX. In al doilea rind, este un pariu deosebit pentru ca este vorba de o dramatizare si in torentul de dramatizari care se monteaza in ziua de astazi Kafka este un nume distinct iar alegerea facuta este inca o data bine meritata.
Nu vreau sa spun ca dramaturgia actuala nu ne ofera destule piese dar exista o substanta atit de densa in ceea ce ofera in cazul nostru Kafka, ca si alti romancieri, incit este foarte atragator pentru un regizor sa se aplece asupra unui roman, roman, zic eu, piatra de hotar, si sa incerce sa faca o dramatizare. Nu va ascund faptul ca in momentul in care se face dramatizarea regizorul, autorul dramatizarii, devine si dramarturg, ceea ce confera muncii noastre o atractivitate in plus.
Ne exprimam mai bine alegind din tot materialul pe care il ofera autorul ceea ce noua ne convine, ceea ce poate sa fie mai bine, dupa parerea noastra, adus pe scena, mai plastic, mai eficient, ca mesaj, astea sint motrivele pentru care am optat pentru o dramatizare si nu pentru o piesa. De ce acum? Cred ca substanta romanului este, sa spun asa, aproape de o trista actualitate care nu poate sa fie ocolita.
-Sinteti autorul dramatizarii, regizorul si scenograful spectacolului. As dori sa stiu cit de mult v-ati indepartat de text si ce anume ati urmarit in constructia spectacolului. Unde ati ales sa puneti accentele? Pe jocul actorului, pe sublinirea mesajelor textului, pe elemente scenografice?
-Nu m-am indepartat de text absolut deloc, textul pe care il veti auzi in spectacol este textul scris de Kafka. N-am sa povestesc spectacolul pentru ca publicul trebuie sa vina, sa vada si sa se convinga. Cred foarte mult in teatrul de actor, cred foarte mult in tensiunea dramatica creata pe scena in relatia dintre personaje, in relatia dintre actori. Cred ca la sfirsitul secolului XX si la inceputul secolului XXI in care traim acum deja s-au definit mai multe orientari ale teatrului iar eu am ales-o pe una dintre acestea.
Nu cred, hai sa spunem asa, ca tensiunea dramatica pe scena trebuie sa fie adusa de imagine. Nu vreau sa fac lucrul asta. Si nu vreau pentru ca se creaza o tensiune plastica, care nu cred ca este de datoria teatrului de text sa o produca. Ma intereseza conflictele puternice, in care emotia si greutatea cuvintului ca sa spun asa sa joace primul rol.
Ma intereseaza explozia emotionala pe scena si nu confeti. Incerc sa aduc pe scena o situatie reala, o constructie reala si nu una metaforizata. Daca dumnavoastra veti putea citi intr-o situatie o metafora este treaba fiecarui spectator, e treaba lui, dar ea trebuie, zic eu, sa ne aduca in fata un univers real, recognoscibil. Ma intereseza adevarul crud, si nu cel pudrat.
– Care este in opinia dumneavostra rolul Teatrului in contemporaneitate, acela de a distra, de a ridica intrebari, de a te face sa te gindesti?
-Eu cred ca Teatrul este mai adevarat decit viata insasi, eu cred ca in momentul in care mergem la teatru si sintem angrenati intr-o suita de situatii pe care le prezinta spectacolul traim mai adevarat decit in viata de toate zilele.
Si cred cu putere lucrul asta pentru ca in teatru traim la toate nivelele posibile: emotional, spiritual, factic, toate sint adunate la un loc, situatie pe care o gasim destul de rar in viata de toate zilele, in care traim niste frinturi de emotie, in anumite momente.
Dar asta este viata? Daca nu este viata asta, daca viata se naste atunci cind in fiecare secunda traim o emotie, un sens, atunci inseamna ca practic Teatrul, Scena ofera acest cadru care este un spatiu vital, care este mai puternic decit viata pe care o traim cind deschidem fereastra. De aceea fac eu teatru, si de aia va invit si pe dumneavoastra sa vedeti spectacolul, sa traiti viata din plin, sa intrati intr-un spatiu vital, mai adevarat decit cel al vietii zilnice.
-Cum ati ajuns la distributia actuala a spectacolului, ati facut o auditie? Dupa ce criterii i-ati ales pe actori?
-Pe multi ii cunosc, cu o parte am mai lucrat, pe restul i-am mai vazut in spectacole si am avut si o auditie.
-Sinteti director de teatru. Daca ar fi sa faceti acum un concurs de angajare pentru actori ce va intereseaza la omul din fata dumneavoastra?
-Simplu, va spun. Iau actorul care imi aduce public, actori pe care eu ii cunosc si care sint capabili sa imi aduca public, si cind am spus public eu am inclus in categoria asta si pe cei care cumpara bilet, si cronicarii, toate categoriile.
-Si ce tip de actor aduce public?
-Tipul de actor frust, nu cel care se inchide si traieste drame pe care le inteleg cu greu, ci actorul exploziv. Toti marii artisti ai artei românesti toti au adus public, sa-mi aratati si mie unul care era foarte bun si pe care nu voia sa-l vada nimeni.
Laura HUIBAN
Lasă un răspuns