Constantin Călin
Dacă e să le definesc eticheta cea mai potrivită pentru romanele lui Bacovia mi se pare aceea de „romane indirecte”, în înțelesul pe care i-l dă Mircea Eliade în prefața la Șantier: „indirecte”, fiindcă pornesc de la persoana autorului, descriu „lupta cu propriile sale gînduri”, „viața între cărți și vise” etc. Această etichetă e necesară pentru orientarea lecturii: Cîntec tîrziu (Dintr-un text comun) și Impresii de roman trebuie citite ca niște jurnale (răcite) sau memorii, și nu ca niște romane clasice. Un autor prea puțin sigur pe sine (din acest punct de vedere, opusul lui Mircea Eliade), Bacovia depășește rareori liziera autobiografiei ca să intre în ficțiune. El e incapabil să „mintă” cum fac de obicei prozatorii. Scrierea romanelor a început-o la o vîrstă ingrată, cînd teama de ridicol crește. E, acum, un om trecut, ca să nu spun bătrîn, cu destul respect de sine ca să mai povestească, în detaliu, vechi aventuri amoroase și, cu toate că-i apreciat în anumite cercuri, fără suficientă autoritate în plan literar și social, ca să reziste eventualelor șicane. Asta îl inhibă, îl face prudent în actul povestirii. Știe că oricîte măști ar schimba nu va reuși să convingă pe nimeni că paginile sale nu sînt autobiografice. De aceea, nici Sensitif (Cîntec tîrziu) și nici Maestru (Impresii de roman) n-au pregnanța pe care, probabil, inițial voia să le-o dea, deși cei doi reprezintă ipostazele sale cele mai avantajoase: o dată ca bărbat, altă dată ca personalitate culturală. Negreșit, mai multe dintre episoade ar fi permis dezvoltări. Dar Bacovia nu-i un prozator de cursă lungă, cu răbdarea și respirația exersate, ci un scriitor de fragmente. Tendința sa nu e de a amplifica, ci de a comprima, de a face racursiuri: în Impresii de roman, de pildă, paragrafele sintetizează uneori evenimente care au durat săptămîni, luni și chiar ani. Unele, pe cît se poate înțelege sînt din deceniul trei, altele din deceniul cinci. Tip analitic, Bacovia nu se exprimă ca atare, adică detaliat, minuțios. „Anii treceau – notează el odată – cu mici note distincte”. Desigur, un alt scriitor le-ar fi exploatat epic. N-o face. Care-i cauza acestor renunțări? Modul său de viață și cel de a redacta, expuse, ambele, în următoarea frază. „Treceau zile cu băut și fumat, ca apoi să urmeze pauze de reconstituiri. Deși principala sa meserie e scrisul, Bacovia nu are conduita unui profesor cu obligații precise și program de lucru. Zilele „cu băut și fumat” sînt, se înțelege, mai lungi decît „pauzele de reconstituire”. Și mai e ceva: cînd au loc, acestea sînt dominate de stări care influențează evaluarea a ceea ce s-a întîmplat. Rezultatul lor e doar de două-trei ori amuzant, în rest e trist. O cenzură morală, mai vigilentă în asemenea ocazii, elimină tot ceea ce nu ține de atitudinile unui „învins”. Anecdotica dispare, întîmplările își pierd conturul, se subțiază în „gînduri”. Iar acestea, în funcție de felul cum sînt așezate în pagină, devin poeme, proze de mici dimensiuni sau fragmente de roman. În Cîntec tîrziu trama, „urzeala” povestirii, se rupe după primul capitol, mai exact după consumarea legăturilor amoroase. La fel în Impresii de roman, unde personajele, niște „umbre pe pînza vremii”, se despart la jumătatea textului.
Indiscutabil, aspirațiile de romancier ale lui Bacovia nu se potrivesc nici cu aptitudinile sale, nici cu mentalitatea sa, care, de la o anumită vîrstă și asupra anumitor capitole de viață, e una de „om secret”. Acest lucru nu rămîne neobservat. Luate ca romane, Cîntec tîrziu și Impresii de roman par abia schițate; luate ca jurnale sau ca memorii, ele sînt incomplete. De ce? Pentru că iluziile romanești ale lui Bacovia nu sînt susținute nici de imaginație, nici de voință, nici de curajul mărturisirii complete. De regulă, romanele clasice evocă o aventură în necunoscut. Ele – arată un cercetător al genului – „se referă la oameni care și-au lăsat vetrele și au plecat în lumea largă. Colbul drumului (le) acoperă genele… Bacovia e și el un călător, însă pe spații mici, familiare, iar acest fapt se răsfrînge și asupra orizonturilor sale imaginative, din ce în ce mai reduse. E drept, Cîntec tîrziu începe cu mutatul eroului, „profesor de cunoștințe literare” într-un oraș, dar totul decurge simplu și repede. A doua zi după sosire, Sensitif face unul din obișnuitele comisioane în astfel de împrejurări: duce un pachet unei doamne, Marieta, o văduvă blondă, grasă și frumoasă, care va deveni, din prima seară, gazda și amanta sa. Un fel de Circe, aceasta îl ține lîngă ea aproape un an, interval în care cei doi stau mai mult în casă, citesc romane, beau ceai, vin, cafea (el și fumează), se țin de mijloc și se sărută. Trăind izolați, factice, „decadent”, resursele lor afective se uzează chiar înainte de a se produce marea surpriză, o apariție de tipul deus ex machina. Iată cum se petrec lucrurile. În orele libere, Sensitif scrie un roman în care e vorba despre „întîia lui iubire”. Femeia care nu încetase să-l obsedeze e (avea să descopere) una dintre prietenele Marietei, mai tînără. La una din vizite, cînd Marieta lipsea de-acasă, îi deschide ușa (fără să știe în primul moment cine e ) și o invită înăuntru. Apoi, nelăsînd-o să se retragă, se precipită asupra ei: „o sărută pe gură, o strînse în brațe, o făcu să-și aducă aminte de altădată, o ameți făcînd-o să plîngă; îl sărută și ea, se iubeau. Subtilă, fraza următoare lasă să se întrevadă consecințele psihologice și literare ale acestei întîlniri furtunoase: „La aceeași oglindă în care Marieta rîdea, de atîtea ori, prietena ei își aduna părul, își punea pălăria, își încheia haina”. Așadar, imaginea ei o anulează pe a celeilalte. Odată cu aceasta, romanul lui Sensitif (iar după cîteva pagini și cel al lui Bacovia), sfîrșește. Ce concluzie se trage de aci? Că atît din perspectiva eroului, cît și din cea a autorului, cheia „cărții” e această scurtă scenă de descărcare a trupului și a conștiinței de adorație și de răzbunare. Raportat la ea, deși mai lung, episodul Marieta nu-i decît un prolog, iar ceea ce urmează – un epilog. Într-una din secvențele acestuia se amintește de un „călugăr-poet” care a voiajat „prin Orient”. Faptul nu are corespondent în bibliografia lui Bacovia, însă el exprimă unul din visele scriitorului de a evada din spațiul strîmt în care a fost nevoit să trăiască la începutul deceniului trei. Unde să pleci din această „țară tristă, plină de umor” ca să te refaci moral ori ca să te îmbogățești? În Orient, către care, știa din romanele altora, s-au îndreptat, în epoca romantică, și se mai îndreptau, atît călugării (pentru pelerinaje), cît și poeții (atrași de pitoresc și fabulos). Dar voiajul (un fel de a se da la fund, de a uita de sine) „se face” cu ochi închiși. Poate rămîne doar un vis. Nici o priveliște „orientală”, alta decît cele de-acasă, nu se fixează în memoria sa. Reîntors în țară, călugărul-poet constată că „pe străzi erau aceiași evrei bîiguind, sau cîini scuturînd din urechi…”. Dar nici el nu pare să se fi modificat.
Lasă un răspuns