Cătălina CHIFU
Aproape an de an, Ministerul Educației (în funcție de cine l-a condus și nu au fost puțini cei care au semnat condica) a „pregătit” câte o nouă lege a învățământului, care a adus perturbări în învățământ și i-a bulversat pe copii, pe părinți, dar și pe profesori. Tot de la an la an, finanțarea în acest domeniu a scăzut inexplicabil și invers proporțional cu planurile mărețe ale guvernanților – reducerea abandonului școlar, inclusiv prin redeschiderea unităților care au fost închise în mod abuziv, învățământ profesional corelat cu piața muncii, formarea personalului din învățământ, programe pentru cei care au părăsit școala, sunt doar câteva dintre punctele programului de guvernare. Nu întâmplător au fost denumite „puncte”, pentru că după ele nu a urmat nimic. Fenomenul de abandon școlar ia amploare, în timp ce guvernanții vorbesc candid despre programe, asistență și responsabilizare, nu și despre bani, de parcă nu aceasta e problema de fond.
Statisticile ne servesc de asemenea cifre îngrijorătoare. În România, rata abandonului școlar a crescut cu o treime în ultimii nouă ani. Conform Institutului Național de Statistică, județul Bacău se află pe un loc fruntaș printre cele cu rata cea mai mare de abandon școlar. În anul școlar trecut, peste 1.600 de elevi din județul Bacău au renunțat sau au fost retrași de la școală. Abandonul școlar în județul Bacău a crescut în perioada 2004 – 2011 de la 1,4 la 2 la sută în învățământul primar, iar în cel gimnazial de la 2 la 2,5 la sută, situându-se peste media națională (1,6 la sută). Motivele le știm cu toții. Și toate pornesc de la sărăcie, de la lipsa de educație a părinților, strâns legată și ea tot de sărăcie. Educația este direct condiționată de nivelul de trai al părinților. Să-i inviți pe aceștia la seminarii, la consiliere și la tot felul de întruniri în care se mai pierd niște bani și să le explici despre importanța educației și despre viitorul glorios al unui elev eminent, când ei (părinții) peticesc pantaloni purtați de generații de copii e culmea ironiei și a disprețului.
În mediul rural (acolo unde guvernanții pășesc grațios doar în campaniile electorale), fenomenul abandonului școlar este mai accentuat, amplificat și de condițiile improprii în care înțeleg autoritățile să le facă educație copiilor – școlile sunt situate la distanțe mari, iar mijloacele de transport insuficiente. Când te urci la volanul unui Mercedes e, clar, imposibil să vezi că unii se zbat să le cumpere copiilor o pereche de ghete. Dar e ușor să bați câmpii despre „îmbunătățirea accesului egal la educație de înaltă calitate”, și despre „intervenția concentrată pentru strângerea legăturilor cu părinții”.
Nu se vorbește însă și despre banii pentru decontarea navetei elevilor din mediul rural care învață în licee din orașe, pe care Ministerul Educației nu i-a plătit de jumătate de an. Doar două milioane pe lună are de suportat o familie ce trăiește din șomaj sau munci sezoniere, pentru transportul copilului la școală. Dar nu, cum să coborâm discuția pe lucruri materiale, trecătoare, mai bine abstractizăm despre campanii de conștientizare și stimulare, proiecte de responsabilizare, parteneriate de tot felul. Și să nu amintim de vestitele comisii, că acesta e alt subiect. Sau despre interminabilele ședințe de pe la Prefectură în care toți „responsabilii” se plâng că nu sunt bani și apoi pleacă liniștiți acasă. Halal educație!
Lasă un răspuns