În piața noastră centrală, în partea de sus a ei, există un loc unde se întîlnesc cîțiva pensionari. Sînt cunoștințe vechi și acum, cînd anii i-au adus în starea aceasta, se întîlnesc și-și spun păsurile. Nu sînt mulți. Îi văd, cam în fiecare zi, pe aceeași. De cîteva ori m-am oprit și eu la o vorbă, că, la urma urmei, am același statut, dar, să fiu cinstit, nu-mi prea place să pierd timpul în acest fel. Deși, auzi și vorbe de duh, și opinii interesante, cum ar fi, de exemplu, că filosoful Aristotel ar fi spus că cine are mulți prieteni n-are nici unul, sau că, domnule, Bush ăsta nu se lasă, ascultă ce-ți spun eu, va fi război în Irak… Dar între ei, adică între oameni de felul acesta, spirituali și realiști, mai e cîte un intrus care tace, mocnește și, cînd asvîrle o vorbă, zici că a aruncat ăla, cum îi spune, piatra în baltă… Cam așa s-a întîmplat cu un ins, hai să-i zic o cunoștință veche, fost șantierist, azi cu pensie bunicică, vecin de bloc, dar neluat în seamă de mulți, căci are el niște convingeri, niște judecăți care te pun în mare încurcătură. N-am avut ce face și mă opresc și-i salut și-i întreb de una, de alta… Amicul G. îmi întinde ceremonios mîna – are mînă mare, a folosit-o zeci de ani la zăpadă și la tîrnăcop -, mă privește într-un anumit fel și-mi zice:
– Domnule, m-am gîndit la mata astă noapte…
– Uite, ce frumos lucru…, zîmbesc eu.
– Ziceai c-ai stat șase luni în Canada și că n-ai venit cu nici un dolar de-acolo. Îți zic eu de ce: dacă nu ți-a plăcut munca toată viața, doar nu era să muncești acolo și să vii cu bani grei acasă.
Mă privește cum mă schimb la față, ochii îi strălucesc de plăcere, și continuă fără să-mi lase timpul să-l contrazic:
– Am un prieten care are și el o fată în Canada. A fost și el acolo, vreo șase luni, și a venit acasă cu zece mii de dolari. Da’ a muncit, nu glumă. Dumneata, care n-ai făcut decît să „mîzgălești hîrtie”, cum mi-ai zis de-atîtea ori, cum era să pui osul la muncă, de unde să știi mata ce-i aia muncă adevărată. Chiar că m-a lăsat blocat cunoștința asta a mea. Uite, a trebuit ca el, omul venit dintr-un sat cu mulți ani în urmă, muncitor necalificat, bun doar pentru săpat fundațiile la blocuri, să-mi „deschidă ochii” și să mă învețe ce-i aia muncă. Brusc, gîndul mă duce la ceea ce au pățit, pe la începutul anilor ’50, intelectualii de primă mărime din țara asta, care s-au trezit conduși de inși precum „domnul G.” și trimiși prin pușcării pentru că toată viața lor au exploatat, n-au muncit, n-au învățat ce-i „munca adevărată”; au fost trimiși la Canal și prin alte închisori să învețe, să se recalifice, să se educe. Astfel, pentru domnul G., adevărata muncă e cea de la lopată, de la plug sau de la strung. Ăia ca mine, care toată viața n-au făcut decît să scrie articole de ziar, ăia habar n-au ce-i munca. Plec, supărat foc pe mine, ce inspirație idioată să mă opresc și să-i salut pe oamenii aceia, uite, omul ăla mi-a stricat toată ziua și, cred, zilele următoare. Dar cred că, într-o zi, o să mă răzbun. O să-l pun să scrie propoziția „podul de piatră s-a dărîmat” sau să citească o strofă din Eminescu. Dar credeți că o să-l înduplec…? (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns