Mea culpa. N-am fost destul de inspirat cînd, în trecere pe strada Oituz, m-am oprit pentru o clipă să privesc atent micul „zgîrie nori” băcăuan, ridicat de curînd în spatele sediului Tribunalului Județean. În fața sobrei instituții – pe trotuar și pe lăbărțatele sale trepte lustruite de atîta umblet – lume multă, ca la iarmaroc. Așa-i cam totdeauna, de luni pînă vineri, doar cu excepția unei sărbători și a vacanței de vară a magistraților. Tocmai îmi făceam în minte un fel de socoteli privind costurile aproximative ale acestui nou edificiu (cu gîndul și la frățiorul său din aripa vestică a Parchetului de pe „Mihai Eminescu”), cînd un ins mai în vîrstă ca mine se apropie, îmi dete binețe și mă provoacă la o discuție ad-hoc.
– Faină clădire, nu? zise respectivul cetățean, arătînd cu mîna spre impozanta construcție. L-am privit cu oarecare suspiciune, dar, văzîndu-l bine intenționat, i-am replicat calm, liniștitor:
– Într-adevăr, e o clădire frumoasă. Nu știu cum o fi arătînd în interior, însă dinafară se arată destul de elegantă. Poate nu-și vor mai pierde oamenii nasturii de la haine înghesuindu-se pe vechile culoare și săli neîncăpătoare.
– Nu ăsta-i baiul, reluă, necunoscutul, firul dialogului. Chiar dacă sînteți „de-ai casei”, nu mă rabdă inima să nu spun că, personal, nu îmi este indiferent unde se duc banii noștri. În loc să-i investim în bunuri materiale, în pîine, haine, locuințe, pentru căldură sau medicamente, jertfim miliardele pe altare judecătorești. Nu-i normal, sublinie interlocutorul, suspectîndu-mă a fi cumva vreun judecător sau avocat. Pentru că mă obligă la răspuns, am încercat să-i argumentez că din pricina înmulțirii teribile a proceselor penale și civile, vechile săli de judecată nu mai făceau față și era nevoie de noi spații.
– O să murim cu toții în procese, domnule! Procesomania sufocă România, conchise necunoscutul, afectat oarecum de monotonia dialogului nostru. Mai aruncă o privire asupra mea, apoi achită un gest de salut și s-a pierdut în mulțimea din fața Tribunalului.
Mi-am continuat drumul fără să mai privesc înapoi, dar mă simțeam puțin descumpănit de întîmplarea povestită. Expresia aceea a necunoscutului interlocutor, cu „Procesomania…”, forțat versificată, îmi revenea mereu în minte. Mai că-i dădeam dreptate omului aceluia care-și spunea oful cu atîta sinceritate. În definitiv, am ajuns în situația de a nu putea repune pe picioare economia, agricultura; ne confruntăm cu probleme grave privind învățămîntul, sănătatea, cultura, dar sîntem preocupați în mod deosebit de extinderea spațiilor pentru desfășurarea zecilor de mii de interminabile procese și de construcția de noi penitenciare.
Pînă în urmă cu cîțiva ani, în județul nostru funcționau două judecătorii: la Onești și Bacău. De asemenea, un Tribunal la reședința județului. Acum avem judecătorii și la Buhuși, Moinești, Podu Turcului, ba și o Curte de Apel, la Bacău. Dotarea lor și asigurarea cu personalul necesar impun cheltuieli considerabile de la Buget. Iar Bugetul stă, apăsător, pe umerii populației, a contribuabilului de rînd, mereu mai sărăcit, mai amărît și de cele mai multe ori actor pe scena deschisă a tot felul de „spectacole” judecătorești, înjositoare și degradante pentru întreaga nație. Îmi amintesc cu sarcasm de unul dintre numeroasele momente ridicole ale dictatorului, care, opintindu-se să demonstreze străinătății că programul său de făurire a „omului nou” dă rezultate, promitea transformarea închisorilor în muzee și biblioteci. Și ca lumea să-l creadă, slobozea din cînd în cînd serii de pușcăriași mai puțin periculoși, ordona autorităților să-i supravegheze atent și să le asigure locuri de muncă pentru reintegrarea lor socială. Un experiment ridicol. Majoritatea acelor pușcăriași se întorcea tot la mititica. Speranțe noi se întrezăreau pentru țară după victoria revoluției din decembrie ’89. Dar, scăpat la libertate deplină, românul și-a bătut joc de propriul său interes.
Palavrele politicienilor și guvernanților de toate culorile privind „strădaniile” lor în promovarea democrației autentice și a statului de drept s-au dovedit în cea mai mare parte niște baloane de săpun. Vraiște și harababură s-au înstăpînit în aproape toate domeniile vieții economico-sociale ale țării, favorizînd explozia fenomenului infracțional căruia armata de magistrați, întărită mereu cu noi contingente, nu-i mai poate face față. Sînt pline pînă la refuz penitenciarele de criminali, tîlhari, dalapidatori, violatori etc. Procesele penale se țin lanț. Cele civile, de asemenea. Divorțuri peste divorțuri, certuri, bătăi, amenințări, insulte și calomnii ca în prag de apocalipsă. Tot felul de pretenții și revendicări de averi, terenuri sau proprietăți imobiliare, adună puzderie de români prin sălile de judecată, parcă n-ar mai avea altceva de făcut. Un dezechilibrat își reclamă vecinul că i-a deocheat găina și nu mai face ouă cu două gălbenușuri, un altul cere despăgubiri pentru că i s-a amenințat cățeaua, care nu-și mai scoate botul din coteț să latre la trecători. Și ridicolul continuă. Nici un semn de la Dumnezeu că acest coșmar se va sfîrși curînd. Nu cumva din preocuparea excesivă de a judeca și a tot judeca comportamentul neavenit și faptele antisociale ale împricinaților a condus la eludarea acțiunilor preventive, de educarea civică a populației? Mă întreb, ca la rîndul lor, cei în drept să procedeze la fel, apoi să acționeze ca atare. Altfel, vorba necunoscutului meu interlocutor ad-hoc: „Procesomania sufocă România”. (Toma JĂMNEALĂ)
Lasă un răspuns