Pe mâna cui e libertatea noastră?

Nimeni (și așa e și firesc) nu se trezește dimineața cu teama că, așa, tam-nesam, va înfunda pușcăria, pentru câteva zile, în cel mai fericit caz, sau chiar luni, ani, fără să fi furat măcar un capăt de ață. E normal să nu te bântuie asemenea demoni într-un stat în care libertatea e prețuită de organele legii, iar arestarea, fie ea și preventivă, se decide pe probe sau măcar pe indicii, cum spun procurorii.

Puțini însă își imaginează că cel mai de preț drept al nostru atârnă de un fir extrem de fragil, e pus în balanță de oameni nepregătiți, mânați de orgolii de tot felul, capricii de moment sau mai vechi și cântărit superficial de alți oameni mai vanitoși decât primii. Libertatea noastră trece prin multe mâini, unele mai murdare ca altele. De la polițistul de comună, care vrea să dea bine în fața șefilor de la județ și arestează pe capete, fie pe cel care se clatină mai tare și după o beție se trezește că i s-au pus în cârcă și două vaci furate, fie pe cel care are un trecut penal și, vorba aia, încă vreo doi ani de pârnaie nu-i strică, fac bine la caracter. Libertatea noastră, așa cum a pățit un tânăr din județul Bacău care a stat trei zile degeaba în arest, poate valora cât o ceapă degerată. Sau cât o mărturie mincinoasă de care se agață un procuror zelos, frustrat, marginalizat, care nu a bifat prea multe „rețineri”, dar nici nu are chef, timp, să verifice, să mai caute, adică să ancheteze serios chiar și furtul unor amărâte de oi. Hopul mare, dar și speranța că întâlnim capete mai luminate se îndreaptă spre cele trei scaune poziționate, nu degeaba mă gândesc, la o înălțime de jumătate de metru deasupra solului față de muritorii de rând.

Instanțele de judecată, unde, se spune, se împarte dreptatea. Judecătorii ar trebui să cântărească extrem de responsabil acuzațiile procurorilor, apărările avocaților, dar mai ales probele. Și apoi să decidă. O declarație a unui martor poate avea valoare dacă e susțină și de ceva probe, altfel riscul ca fiecare dintre noi să ajungă forțat la răcoare, fără nicio vină, e foarte mare, periculos de mare. Revoltător e că tocmai în instanță se petrec cele mai mari erori. Sentințe date în fugă, că doar la mijloc nu e decât libertatea unui om, după interese, după grosimea plicului, după fața sau spatele celui cercetat. Așa se face că tânărul despre care scriam mai sus a avut ghinionul să întâlnească unul dintre magistrații „copy – paste”, acei judecători care au sentința în buzunar înainte de începerea procesului și care doar copiază motivarea procurorului și merg orbește pe mâna lui. În această balanță defectă, declarația mincinoasă a unui oarecare a cântărit mai greu decât libertatea tânărului.

Procurorii au avut decența să recunoască eroarea, după ce au găsit adevăratul vinovat de „răpirea” vacilor, polițiștii i-au pregătit tânărului un nou dosar, de această dată furt de oi. Pentru că tot vorbim de furt și de o instanță care nu privește cu ochi buni prezența ziariștilor și care pune tot felul de piedici pentru a descuraja reporterii acreditați, nu trebuie uitată o sentință la fel de bizară ca cea a tânărului arestat nevinovat. Cazul Roland Filipescu, dosar controversat ca și personajul (care a invocat furtul pe fond de depresie), dar ca și magistratul care a judecat dosarul (trimis dealtfel în judecată de procurori), judecător care a dat „copy-paste” chiar la propriile cărți. În cazul ofițerului (anti)corupție balanța a înclinat către funcția acestuia și i-a adus drept bonus achitarea. Mai mult, emoționați probabil de starea depresivă a ofițerului, procurorii nici nu au cerut arestarea preventivă, pe motiv că a recunoscut fapta și că a plătit, într-un final, produsele furate (adică după ce a fost prins).

Proaspăt este și dosarul elevelor care au fost arestate pentru că au strâns bani pentru obișnuitul protocol al profesorilor din comisia de examinare. Nu au fost arestați însă cei la care trebuia să ajungă banii. Deci, pe mâna cui e libertatea noastră?

Cătălina CHIFU