Valea Asăului, trimisă de inundații în epoca de piatră

Nimic nu poate descrie în cuvinte dimensiunea dezastrului de pe Valea Asăului. Nici durerea oamenilor, nici întunericul și la propriu, și la figurat în care au fost aruncați de inundațiile din zonă. Fără drumuri, izolați chiar și între ei, nu numai de restul lumii, fără curent, fără comunicații și fără posiblitatea de a se informa, comunitățile de pe ceea ce înainte a fost Valea Asăului s-au întors la modul de viață din Evul Mediu. Puhoaiele au fost atît de puternice, încît au schimbat peisajul din zonă și, nu de puține ori, ți se spune că tocmai stai pe locul unde altădată era bucătăria casei cuiva. Stîlpii de înaltă tensiune, grei de cîteva tone, culcați la pămînt în albiile late de sute de metri, pereți prin care se văd șuvoaiele care trec pe dedesubtul casei, oameni care și-au făcut cărare prin casele altora sau pe sub podeaua unei sufragerii, toate acestea fac parte din cotidianul a ceea ce înainte se numea viața în satul Bartea. Undeva, în mijlocul albiei se ridică semețe două porți străjuite de stîlpi de fier. Atît a mai rămas din locuința cuiva. Pe malul apei au fost scoase la spălat electrocasnice care sclipesc nefiresc de alb în cenușiul dat de mîlul care le-a ajuns oamenilor și în suflete. La zece zile de la inundații, cîteva zeci de case au fost racordate din nou la curentul electric. Pentru proprietari, prilej de fericire, pentru ceilalți, de invidie.

Prin Bartea, ca de altfel prin toată Valea Asăului, nu poți circula decît pe sapa tractorului sau în vreo cupă de volă. Aveam să văd pentru prima dată cum este să mergi pe sapa tractorului. Aceasta este un fel de cupă, care se poate ridica doar cîțiva centimetri de la pămînt și cu care tractoarele ajută la cărat pămînt, pietriș sau orice altceva. Agățați de o bară anume sudată în spatele cabinei tractorului și urcați pe sapă, oamenii circulă dintr-o parte în alta a satului. Asta, dacă au norocul să prindă un astfel de mijloc de transport. Dacă nu, sătenii circulă pe cărări greu de imaginat. Cum au rămas fără drumuri, doar cu o albie de rîu prin care apa trece pe sub jumătate din casă, sătenii și-au croit potecuțe prin curțile unora sau prin casele altora. Este foarte firesc să intri direct din podul cuiva, cu grijă să nu-i calci peste așternutul unde doarme noaptea, în odaia altcuiva, care stă la masă, să-i dai bună ziua și să ieși prin peretele celălalt în curtea vecinului. Deseori, cărăruia duce printr-o scară la vreo patru metri direct în albie, unde trebuie să te cațeri din piatră în piatră pînă ajungi iar sus în sat. De pe o stîncă te agăți de gardul streșinit, cauți să nu te uiți sub hăul care se cască sub picioarele tale și pășești pe cîte o palmă de pămînt care încă nu a căzut în rîpă.

Șerpi atîrnați pe cabluri

Cărăruia încropită de oameni te pune uneori în situații de neimaginat. Atentă să nu cad în apă sau să-mi rup picioarele neobișnuite cu cățăratul pe stînci, la un moment dat realizez că deasupra mea se scurg resturi dintr-un perete. Privesc uimită în sus și văd ceva ce pare podeaua unei încăperi. âmi întreb însoțitorii dacă deasupra noastră este o casă și mi se confirmă că tocmai trecem pe sub jumătatea de locuință a cuiva. Prin cine știe ce minune a naturii, apele au săpat vreo patru metri adîncime de pămînt de sub casă, care culmea nu a căzut în albie. Așa că proprietarul a găsit repede niște grinzi pe care le-a înfipt în albia rîului și cu care și-a proptit colțurile casei pe sub care lumea și-a făcut acum cărare. Din albie se iese într-o frîntură de sat cît de cît ferită de puhoaie pe o scară anume pusă acolo. Odată ajuns sus, te întîmpină un alt peisaj de groază. Pe cablurile de toate felurile care sînt împrăștiate peste tot, pe drum, pe casele oamenilor, peste fîntîni sau prin ape, sînt atîrnați, nu se știe din ce motive, șerpi morți. Aduse de ape, reptilele spînzură acum pe cablurile culcate la pămînt drept ofrandă adusă naturii nemiloase. Lîngă una din casele încă în picioare este o cabină telefonică, unde o femeie cu un prunc în brațe îl ademenește să se joace cu tastatura telefonului, ca să uite de plîns. „Hai, mamă, joacă-te acuma, că cică avem voie să vorbim gratuit, că sîntem sinistrați. Cînd or să dea și tonul, numa’ bine o să ne bage la plată din nou”, spune femeia plină de amărăciune.

„âl omorîm pe primar”

Pe drum, nu se știe de unde, au apărut trei bărbați cu caii de frînghie cară grăunțe în desăgi. Pe cărări numai de ei știute, plecaseră cu noaptea în cap la piața din Comănești, să cumpere porumb. Se întorceau acum victorioși, dar cu buzunarele sleite. „Au mărit prețul de trei-patru ori, de parcă am mînca mai mult decît altă dată. Ei, poate le-or ajunge blestemele oamenilor, că se îmbogățesc din necazul altora”, spune unul dintre bărbați, îndemnînd calul aproape istovit de-atîta drum. De după un gard a cărui temelie spînzură deasupra apei se ițește o femeie. Ca toți ceilați, spală ce-a mai putut recupera de prin casă. O salutăm și ne întreabă dacă sîntem cu evaluarea. Se întunecă și mai tare cînd aude că n-avem treabă cu primăria. „Primarul nostru nu a fost niciodată pe Vale de cînd cu inundațiile. Stă numai pe stadion la Comănești și nu evaluează nimeni pagubele. Raportează după cele scrise de molîul de Dinu, unul care a venit și a scris în prima zi că am casa mîlită, cînd eu mai rămăsesem doar cu o cameră din toată agoniseala. E drept că acolo era mîlul de un metru jumătate. A raportat că are trei case luate de ape, cînd numai noi, aici, am numărat 96. Apăi nu merită bătaie primarul nostru?”, a spus femeia ițită de după gard. „Eu am auzit că la Straja l-au bătut oamenii, de i-au mers fulgii, că înainte de alegeri venea prin sat cu Furdui Iancu să-l votăm, și acuma stă numai pe stadion. Să vină să dirijeze lucrările la refacerera drumului, că de asta avem nevoie, nu de pîinea lor de pomană”, a spus mînios Ștefan Potoroacă. „Anul trecut la inundații au dat cimentul la țigani ca să-l voteze, și aștia l-au vîndut. în loc să ni-l dea nouă să facem mal la pîrîul ăsta. Să-l ferească Dumnezeu să vină pe aici, că-l omoară oamenii”, a spus și Ruxandra Spiridon.

Vaccinați în drum

Pe seară, din albia rîului își fac apariția medicul Răzvan Bîrzan. însoțit de două fetișcane cu niște cutii ciudate în mîini, cu un ditai gentoiul în spate și cu o geantă frigorifică în mînă, doctorul, abia ținîndu-se pe picioare de oboseală, caută copii să îi vaccineze. De dimineață, de cînd l-a lăsat elicopterul, a făcut 350 de vaccinuri: antihepatic, antitifoidic și antitetanic. Femeile își strigă repede copiii în drum și, fără să lase rucsacul din spate, medicul caută să-i asigure pe micuți că nici nu vor simți acul. între timp, asistentele lasă cutiile din mîini și descopăr că acolo erau vaccinurile. Pregătesc seringile cu îndemînare și-i îndeamnă pe picii care se dădeau bărbați să nu se uite la seringă. De pe scara de sub mal își face apariția un pici de nici jumătate de metru, care zice că are patru ani și întreabă dacă „doale”. Răzvan Bîrzan îi dă cu mîna prin părul creț și îl asigură, după ce dă noroc cu el, că nici nu va simți. Puștiul începe însă să plîngă de cum i se dezinfectează pielea de la mînuța dreaptă. Apoi, face pe viteazul. „Da’, numa atîta? N-a durut deloc”, se laudă el către ceilalți copii care făcuseră un pas înapoi. Am plecat încet, cu sentimentul că așa trebuie să fi fost în vremuri de război. (Mirela ROMANEȚ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!