Oalele se sparg mereu în capul nostru

Tot mai des auzim de victime ale unor erori judiciare de proporții. Oameni care au stat după gratii luni sau, mai rău, ani întregi fără să fie vinovați. Se numește eroare judiciară, o definiție care, contrar DEX-ului și a logicii, absolvă de vină omul din sistem. Pentru că în realitate așa se întâmplă. Nu plătește nimeni, dar plătim noi toți. Ultimul caz de „eroare judiciară” l-a simțit pe pielea lui un tânăr care a fost condamnat la 20 de ani de închisoare pentru o crimă pe care nu a comis-o. A stat în arest nouă luni, a fost torturat și obligat să își recunoască fapta. Așa e la noi, nu se poate concepe că nu ești vinovat, ci doar că nu vrei să recunoști. Și atunci se recurge la alte metode ca tu „să vrei” să îți asumi și ce nu ai făcut. Condamnat de Tribunalul Gorj, achitat de Curtea de Apel Craiova, decizie confirmată apoi de Înalta Curte de Casație și Justiție – este povestea pe scurt a unui tânăr, printre mulți alții, a cărui viață s-a schimbat dramatic. Abuzurile magistraților – procurorul care s-a ocupat de caz, magistratul de la prima instanță – sunt confirmate, recunoscute tacit printr-o decizie de achitare care, după sistem, ar trebui să-l mulțumească pe cel nedreptățit, liber să-și continue viața. Viața pe care nu o mai are. Să se angajeze, dacă mai are unde… Ce s-a întâmplat, eroarea, nu mai contează. Ce rost are să dezgropăm morții?! Cei vinovați nu vor plăti pentru că au aruncat după gratii un om nevinovat. Statul e bun de plată, adică noi toți. Pentru că tânărul are dreptul, printr-o altă acțiune în instanță, să ceară despăgubiri, binemeritate, pentru toți cei trei ani în care fie a stat după gratii, fie a pierdut timp și bani cu procese. Sunt precedente și tânărul are mari șanse să obțină o sumă de bani. Noroc de CEDO, sperietoarea statului român, că mai există speranță că, într-un final, se face dreptate și că astfel de acțiuni sunt tratate serios. O despăgubire tot va fi obținută, fie că va fi dată de o instanță din România, fie că se va ajunge la CEDO. Însă din buzunarul cui va fi scoasă? Fără să mai mire pe nimeni, răspunderea patrimonială pentru erorile judiciare a rămas în stadiul de propunere de care se mai amintește cu jumătate de gură. Dacă ar intra în vigoare, magistrații – procurori și judecători – ar fi „motivați” să analizeze mai serios dosarele, nu doar pentru că la mijloc este viața unui om, ci și din prisma conturilor/buzunarelor amenințate de o eventuală despăgubire. Nimeni din justiție nu are niciun interes ca o astfel de propunere să fie aprobată, când lucrurile sunt bune așa. Pentru toate pagubele, plătește tot amărâtul de contribuabil. Contribuabil care nici măcar nu trebuie să știe că este anormal, aberant și abuziv să plătească oalele sparte ale altora. Așa se explică de ce, în opinia magistraților, presa – principalul mijloc de informare a contribuabilului – a ajuns „cel mai mare pericol pentru sistem”. Nu este o glumă, iar magistrații nu au avut nicio jenă să spună răspicat că ziariștii sunt principalii inamici ai justiției. Raportul privind starea justiției pe anul 2013, dat publicității de CSM, arată că presa ocupă un loc fruntaș pe lista riscurilor la adresa independenței justiției. Instanțele și parchetele au considerat că, pe parcursul anului 2013, independența justiției a fost amenințată, în principal, prin acțiuni mass-media. Dacă ne gândim că rolul presei este acela de a informa, atunci concluzia e clară – informarea a împiedicat justiția să fie „independentă”. Independență care, să fim serioși, nu a avut de suferit cu adevărat. Problema e că nu trebuie să se afle chiar tot! De ce, de exemplu, magistrații consideră că presa este chiar mai periculoasă decât politicienii?! – pe un loc inferior în clasamentul celor care au amenințat independența justiției.