Pentru boala de care sufăr, doctorii mi-au prescris multă plimbare. Iată-mă, așadar, obligat să bat drumurile orașului spre toate cele patru puncte cardinale. Constat, cu ocazia asta, că tîrgul nu-i chiar atît de întins pe cît îl credeam, ori poate această deplasare în cerc, repetată zi de zi, îi apropie marginile. Dar nu asta vreau, de fapt, să spun. Pe lîngă decepții, această preumblare terapeutică are și părțile ei bune; redescopăr orașul în care mi-am trăit cam o jumătate de viață. Cu luminile și umbrele lui. Luminile îmi sînt date, cu o generozitate ce fac să-mi iuțească ritmul cardiac, de noile construcții. Oamenii își construiesc case, cu o foame nesatisfăcută de vreo cinzeci de ani. Mari și frumoase. Adevărate vile și palate. Parcă la întrecere. Ce-i rău în asta? Nimic! Cum nu cred că voi dispune vreodată de capitalul necesar (n-am noroc la Loto, nu aștept nici o moștenire din America, iar cu pensia mă gîndesc să devin om de afaceri și fac acumularea primitivă de capital, aiurea!), mă mulțumesc să le privesc. Și mă bucur pentru ei, cei de dincolo de garduri și de ziduri, urîndu-le să aibă parte de zile multe și să fie feriți de cutremure.
Aproape de garduri! De fapt, toată această introducere aici a vrut s-ajungă. Imaginația e la ea acasă și la capitalul cu pricina. Modelate din fier forjat cu dubluri de sticlă securizată sau armată. Din plăci de beton atent sclivisite. Din scînduri sănătoase de fag sau din cărămidă aparentă opere de artă.
Mărturisesc, totuși, că nu-mi plac și nici nu mi-au plăcut vreodată gardurile, oricît de arhitecturale ar fi. Așa cum le percep, au ceva egoist în ele, îțî răpesc plăcerea de a privi, obligîndu-te să ghicești ce e dincolo de ele. Stăpînii cu suflete mici. Nu-i acuz, ci pur și simplu constat. Ascund ceva. Se cred, poate, mai în siguranță la adăpostul lor. Pentru a le vedea interioarele, curțile, trebuie să te urci în elicopter sau să te cațeri pe blocul vecin. Dacă e vreunul prin preajmă. Pun stavile între real și imaginar, îți răpesc libertatea de a privi. Respect intimitatea, dar nu înțeleg sufletească. Mentalitate de medievali. Am locuit cîțiva ani în Ardeal, știu gardurile și porțile înalte de 3-4 metri ascunzînd de ochi indiscreți cetatea familiei. Izolare în colectivitate. Știu gardurile dimprejurul caselor din Bărăgan sau din Deltă. Simple, sărace, dar cu acea degajare de uman, de parcă te-ar invita în curte. Am fost în Germania, unde casele-s cu intrarea din stradă-spre a parafraza titlul piesei unui dramaturg băcăuan. În Anglia sau Olanda, gardul despărțitor dintre proprietăți este unul viu, permanent îngrijit, iar oamenii nu se tem că s-ar putea să-i calce hoții. La noi, gardul e un blazon, un semn distinct al proprietății. Caut definiția în dicționarul explicativ: „Gard# construcție de lemn, de zidărie, de metal etc”. Exact ca în realitate. Definiția are, după părerea mea, un mare păcat, îi lipsește esențialul: conținutul privind impactul și rolul social. Iată de ce aștept să intrăm în Europa o dată cu granițele, poate dispar și gardurile. Am merita! (Mihai Buznea)
Lasă un răspuns