Pentru întreaga creștinătate ce urmează cursul statornic al Tradiției de două milenii, sărbătoarea pascală este momentul desăvîrșirii în Hristos. Toate suferințele îndurate de-a lungul vieții, de fiecare dintre noi, se șterg din suflet în ziua Învierii Mîntuitorului. Pentru creștini, modelul lui Hristos este exemplar și desăvîrșit. Cine crede în Dumnezeu, știe că verticalitatea morală și spirituală, indiferent de prețul plătit, își va găsi răsplata în serbarea întru veșnicie a Învierii Domnului. Însă, pînă la ziua de duminică, marea zi a Paștilor, trebuie să știm că îndărătul istoriei s-au adunat sute de ani de luptă și sacrificii. Căci, toate bucuriile pe care Biserica ni le oferă astăzi sînt rodul sîngelui vărsat în două milenii de sfinții care l-au urmat îndeaproape de Iisus Hristos.
Sărbătorile creștine
Religia creștină și-a avut încă de la început sărbătorile sale. Acestea s-au format după dublul model: ebraic și greco-roman, pe care îl oferea mediul ambiant în care a apărut și s-a dezvoltat creștinismul. Ele au apărut ca o formă necesară de manifestare a cultului public al religiei celei noi, adică de adunare a credincioșilor în jurul altarelor și al clerului, ca o comunitate însuflețită de aceleași credințe, idealuri și sentimente religioase, deci ca Biserică, în sensul ei spiritual și social.
Cele mai vechi sărbători creștine apar ca prelungiri (într-un nou spirit) ale celor mai mari sărbători iudaice, cu care coexistă o bună bucată de vreme și pe care apoi le înlocuiesc definitiv. Acestea sînt: duminica (în locul sabatului iudaic), Paștile și Rusaliile (în locul celor două mari sărbători iudaice corespunzătoare, din lunile întîia și a treia ale calendarului evreiesc: Pasha și Cincizecimea). Cele două din urmă nu sînt în calendarul creștin decît cele mai importante duminici din cursul anului. Aceste trei sărbători sînt singurele sărbători creștine cu caracter general din primele trei secole. Abia în secolul III apare sporadic, după opinia majorității istoricilor, cel de-al treilea praznic împărătesc, adică sărbătoarea Epifaniei sau Teofaniei, o sărbătoare comună a nașterii sau întrupării Domnului și în același timp a botezului Său.
Calendarul creștin a fost aproape definitiv format, în ceea ce privește sărbătorile mari de peste an, care pînă în această vreme apar aproape toate și sînt sărbătorite mai pretutindeni, îndeosebi în Răsărit. El s-a format la început sub influența celui iudaic, apoi reprezintă o dezvoltare proprie a vieții religioase creștine. Calendarul păgîn n-a exercitat decît cel mult o influență indirectă asupra celui creștin. N-a fost adoptată în creștinism nici o sărbătoare păgînă, chiar dacă se constată unele coincidențe de date, întîmplătoare sau intenționate, între unele sărbători creștine cu date fixe și cele păgîne, pe care acestea le-au înlocuit. Reminiscențe păgîne supraviețuiesc doar în folclor, adică în datinile, credințele și riturile cvasi-religioase, legate mai ales de vechile sărbători păgîne cu caracter naturist, înlocuite de cele creștine.
Rostul sărbătorilor
Sărbătorile au un rost comemorativ sau aniversar. Ele sînt destinate să întrețină de-a lungul vremii, în conștiința generațiilor de credincioși, amintirea momentelor sau faptelor memorabile și a persoanelor sfinte, vrednice de aducere-aminte și de cinstire, din istoria sfîntă a mîntuirii, pentru ca ele să nu fie date uitării. Sărbătorile au și un sens eshatologic, ele reprezentînd nu numai memoria Bisericii, ci și așteptarea ei, nădejdea și anticiparea împlinirii făgăduinței divine. Sărbătorile sînt și prilejuri de forme de expresie ale cultului de adorație și de venerație, sau mijloace de a preamări pe Dumnezeu și pe Sfinți. Totodată, sărbătorile au și un rost pedagogic, instructiv sau educativ. Ele constituie o școală a vieții creștine, un mijloc de cultivare și promovare a virtuților morale, a evlaviei și a iubirii de Dumnezeu și de oameni, pe care sfinții au întruchipat-o în gradul cel mai înalt. Sărbătorile sînt popasuri de reculegere și reconfortare pentru suflet. Ele ne fac să punem pe primul plan al preocupărilor noastre grija de suflet și de mîntuirea lui, întărindu-l cu puteri noi, din izvorul nesecat al Harului dumnezeiesc, pe care Biserica ni-l pune ala îndemînă prin participarea noastră la sfintele slujbe.
Duminica – Ziua Învierii Domnului
Paștile sau sărbătoarea anuală a Învierii Domnului este cea mai de seamă dintre sărbătorile domnești. Paștile sărbătoarea „Sîmbetelor împărăteasă și doamnă, al praznicelor praznic și sărbătoare a sărbătorilor”. Din punct de vedere calendaristic, sărbătoarea Paștilor guvernează întocmirea întregului ciclu mobil de sărbători al anului bisericesc (liturgic). De data ei este legată ordinea (succesiunea) și denumirea duminicilor și a săptămînilor de peste an. Importanța sărbătorii este subliniată și de durata ei, mai lungă decît a altor praznice; ea ține trei zile.
Evenimentul Învierii Domnului a reînsuflețit toate speranțele și entuziasmul misionar al ucenicilor Săi și al primilor creștini. De aceea, duminica, sărbătoarea săptămînală a Învierii, era zi de bucurie, de jubilare, sărbătoarea triumfului vieții asupra morții, a luminii asupra întunericului, a adevărului asupra minciunii și a răutății.
La început, duminica era sărbătoarea săptămînală a creștinilor numai ca zi de cult (de adunare și rugăciune pentru comemorarea Învierii) fără întreruperea ocupațiilor zilnice. Cu timpul, însă, ea a devenit treptat și ziua săptămînală de odihnă a creștinilor, iar împăratul Constantin cel Mare a consfințit-o și prin lege de stat ca zi de repaus săptămînal pentru întreg imperiul, la 3 martie 321. În această perioadă se suspendau exercițiile militare, activitatea tribunalelor și a oricăror instanțe de judecată, precum și lucrul neguțătorilor și al meseriașilor, muncile agricole etc. Vechii creștini se fereau de petrecerile, jocurile și luptele din circuri și arene, de spectacolele profane din teatre obișnuite lumii păgîne, pe care le combat cu atîta înverșunare unii dintre Sfinții Părinți. În schimb, duminica, creștinii se îndeletniceau cu acte de pietate și milostenie și cu tot ce se putea contribui la înălțarea sufletului și a conștiinței creștine.
Originea cuvîntului Paști
Cuvîntul Paști (de obicei sub formă plurală) e de origine evreiască (de la cuvîntul Pesah – trecere, moștenit de evrei de la egipteni, dar provenit în limba română prin forma bizantino-latină Paschae). Evreii numeau Paști (Pascha) sau sărbătoarea azimilor sărbătoarea lor anuală în aminitirea trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului, care se prăznuia la 14 Nisan și coincidea cu prima lună plină de după echinocțiul de primăvară. După unii, atît termenul de Paști, cît și sărbătoarea iudaică respectivă ar fi de origine egipteană; în limba egipteană, paseh înseamnă trecere. În epoca robiei egiptene a evreilor se sărbătorea în valea Nilului ziua echinocțiului de primăvară, adică a trecerii soarelui din emisfera australă în cea boreală, ca zi a biruinței luminii asupra întunericului. Evreii au păstrat-o, dîndu-i însă un sens național și religios. Termenul ebraic de Paști a trecut deci în vocabularul creștin pentru că evenimentele istorice care sînt comemorate în sărbătoarea creștină, adică patimile, moartea și învierea Domnului, au coincis cu Paștile evreilor din anul 33. Însă este de la sine înțeles că obiectul sau motivul Paștilor creștinilor este cu totul altul decît al Paștilor evreilor, între vechea sărbătoare iudaică și cea creștină nefiind altă legătură decît una de nume și de coincidență cronologică.
Ce sînt Paștile creștin?
Paștile sînt, astfel, și cea mai veche sărbătoare creștină. Împreună cu duminica, sărbătoarea săptămînală a creștinilor, Paștile a fost sărbătorit încă din epoca apostolică (secolul I d. Hr.). Fiind legat , prin data lui, de Paștile evreiești, între Paștile evreiești și cele creștine s-a făcut ușor o apropiere la primii creștini, recrutați dintre evrei. În chip firesc, respectul și pietatea acestora față de vechea sărbătoare strămoșească a trecut, pe nesimțite, asupra sărbătorii celei noi, creștine, care amintea de patimile, de moartea și de învierea Domnului pentru mîntuirea noastră. De aceea, Sfîntul Apostol Pavel raportează Paștile evreiești la Hristos și îndeamnă pe creștini la sărbătorirea lor într-un nou spirit: „Iată, Hristos, Paștile nostru, S-a jertifit pentru noi; să prăznuim, deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al vicleșugului, ci cu azimile curăției și ale adevărului”.
Se pare că numirea de Paști a fost aplicată de primii creștini la începutul comemorării anuale a Cinei celei de taină, care avea loc în seara zilei de 13 Nisa sau în Joia dinaintea Dumincii Învierii și consta dintr-o masă rituală, care imita Cina și era însoțită de serviciul Sfintei Euharistii. La primii creștini, recrutați dintre evrei, această celebrare a Cinei se substituia vechii mese pascale evreiești din seara zilei de 14 Nisan, masă care, la început, purta ea singură denumirea de „Paști” în sensul propriu al cuvîntului. Și precum la evrei, această numire s-a aplicat mai tîrziu la întreaga sărbătoare a azimilor, care ținea șapte zile (14 Nisan – 21 Nisan seara), tot așa la creștini ea a trecut la comemorarea Sfintei Cine la aceea a morții și a învierii Domnului.
Diferențele privind data și modul sărbătoririi
Creștinii din părțile Siriei și ale Asiei Mici, întemeindu-se pe o tradiție moștenită – după ei – de la Sfinții Apostoli Ioan și Filip, aveau în vedere ziua anuală sau lunară și serbau întîi moartea Domnului (Paștile Crucii) la 14 Nisan, apoi Învierea (Paștile Învierii) la 16 Nisan, indiferent de ziua săptămînală în care ar fi căzut aceste date. Partizanii acestei practici iudaizante se numeau Quartodecimani, fiindcă serbau Paștile la 14 Nisan, adică o dată cu iudeii. Ei socoteau ziua morții Domnului nu ca zi de întristare, ci ca zi de mîntuire, deci de bucurie.
Alți iudaizanți mai moderați serbau Paștile duminica, dar legau atît de mult data Paștelui creștin de a celui iudaic, încît aveau grijă ca acea duminică să cadă întodeauna înlăuntrul săptămînii azimilor iudaice, chiar cînd aceasta – datorită calendarului evreilor – cădea înainte de echinocțiul de primăvară. De aceea, ei erau numiți Protopashiți, adică cei ce serbau Paștile mai înainte de data reglementară.
Cei mai mulți creștini, și anume cei din părțile Apusului, din Egipt, Grecia și Palestina, luau ca normă ziua săptămînală, sărbătorind Paștile în aceeași zi din săptămînă în care a murit și a înviat Domnul. Ei sărbătoreau adică moartea Domnului totdeauna în Vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, numind-o Paștile Crucii, iar Învierea în Duminica următoare, care cădea totdeauna după 14 Nisan sau după prima lună plină care urma echinocțiului de primăvară, duminică pe care o numeau Paștile Învierii. Aceștia priveau Paștile Crucii ca zi de tristețe și îl sărbătoreau cu post și întristare, prelungind postul (ajunarea) pînă în ziua Învierii, cînd făceau agape și cine, așa cum procedăm astăzi.
Erau și creștini (prin Galia) care serbau Paștile la dată fixă: 25 martie sau 27 martie.
Uniformizarea Paștelui
Aceste diferențe cu privire la data serbării Paștilor au dat naștere la serioase discuții și controverse între partizanii diferitelor practici, discuții care erau să meargă uneori pînă la adevărate schisme sau rupturi între unele Biserici, mai ales în cursul secolul II. O uniformizare a datei serbării Paștilor a încercat să introducă în toată lumea creștină Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), din inițiativa împăratului Constantin cel Mare. Participanții acestui sinod au adoptat pentru aceasta practica cea mai generală, care se reducea la următoarele norme:
– în ceea ce privește ziua săptămînală, Paștile se va serba totodeauna duminica;
– această duminică va fi cea imediat următoare lunii pline de după echinocțiul de primăvară (pentru că așa calculau și iudeii data Paștelui lor, de care era legată data Paștilor creștine);
– Cînd 14 Nisan (sau prima lună plină de după echinocțiul de primăvară) cade duminica, Paștile va fi serbat în duminica următoare, pentru a nu se serba odată cu Paștile iudeilor, dar nici înaintea acestuia.
Sinodul de la Niceea a mai stabilit că data Paștilor din fiecare an va fi calculată din vreme de către Patriarhia din Alexandria, iar acesta o va comunica, la timp, și celorlalte Biserici creștine.
Data Paștilor creștine depinde de două fenomene naturale (astronomice) dintre care unul cu dată fixă, legat de mișcarea aparentă a soarelui pe bolta cerească (echinocțiul de primăvară, care cade totdeauna la 21 martie), iar altul cu dată schimbătoare, legat de mișcarea de rotație a lunii în jurul pămîntului (luna plină de după echinocțiul de primăvară, numită și luna plină pascală). Aceasta din urmă face ca data Paștilor să varieze în fiecare an, căci luna plină pascală apare pe cer în unii ani mai aproape de echinocțiu, în alții mai departe de el.
Diferențele între Apus și Răsărit
Nici după Sinodul din Niceea n-au încetat deosebirile între diferitele regiuni ale lumii creștine, în ceea ce privește data serbării Paștilor. Din nefericire, nici pînă astăzi nu există uniformitate în această privință între Apusul și Răsăritul creștin, din pricină că nu toată creștinătatea se servește de același calendar. Astfel, în Apus, Paștile se serbează între 22 martie și 25 aprilie ale stilului nou, adică în conformitate cu calendarul gregorian, introdus în Apus începînd din 1582.
Creștinătatea ortodoxă s-a împărțit, din anul 1924, în două, în ceea ce privește data sărbătoririi Paștilor: Bisericile rămase la calendarul neîndreptat au continuat să serbeze Paștile după Pascalia veche, a calendarului iulian, pe cînd Bisericile care au adoptat calendarul îndreptat (stilul nou) au sărbătorit cîțiva ani (între 1924-1927) Paștile pe stilul nou (în general, la aceleași date cu apusenii). Ca să înlăture dezacordul acesta supărător dintre diferitele Biserici ortodoxe și pentru a se stabili uniformitatea în toată Ortodoxia, cel puțin în ceea ce privește data celei mai mari sărbători creștine, Bisericile ortodoxe care au adoptat calendarul îndreptat au stabilit (din 1927 înainte), prin consens general, ca Paștile să fie serbat în toată creștinătatea ortodoxă după Pascalia stilului vechi, adică odată cu Bisericile rămase la calendarul neîndreptat.
În actuala situație, Bisericile ortodoxe care au adoptat reforma calendaristică din 1924 (între care și cea română) serbează de fapt Paștile între 4 aprilie (data cea mai timpurie) și 8 mai (data cea mai tîrzie). Datorită diferenței de calendar între cel îndreptat și cel neîndreptat, uneori, în calendarul românesc data Paștilor depășește termenul maxim la care se poate sărbători Paștile după calculul tradițional alexandrin (25 aprilie).
Neînțelegerea învierii lui Hristos – Duminică
S-ar părea că este o contrazicere între aceste două noțiuni – odihnă
și sărbătoare. Ziua de odihnă, ca și Ziua de sărbătoare, sînt niște
momente ale unor evenimente, unor descoperiri al căror Stăpîn și
Domn este însuși Dumnezeu.
Ziua de odihnă este repaus fizic și intelectual, refacerea capacității
omului, pe cînd Ziua de sărbătoare este o odihnă activă la care se
adaugă eforul sufletesc: meditația, interiorizarea sau facerea de
bine. De obicei „tîlcuitorii și exegeții” exagerează odihna aducînd în
sprijin texte biblice și diminuează sărbătoarea, reducînd-o la o
simplă întrerupere a activității zilnice..
Este adevărat că Ziua odihnei în Vechiul Testament a fost
confundată cu Sabatul și, în cinstea acestei zile, calendarul
universal păstrează astăzi „ziua” de sîmbătă. Nu se ocolește faptul
că Sabatul a fost o lege mozaică , dar temporară, necesară unei
perioade istorice, anume de la Moise (anul 1250 î. Hr.) pînă la
Învierea Mîntuitorului Hristos. Moise a legiferat Sabatul fiindcă
poporul nu respecta ziua de odihnă, nu o „sfințea”, adică nu o
închina lui Dumnezeu. Legiuitorul biblic fixează ce trebuie făcut în
aceastră zi de către poporul biblic și hotărăște pedepse în cazul
călcării poruncii. Și toate în vederea venirii lui Mesia.
În afara odihnei și sărbătorii (reînnoire, înviere), creștinii, ca de fapt,
toate civilizațiile vechi și noi au avut ceremonii și festivități. Și atunci,
ca și astăzi, sectele le-au respins sau le înlătură pe toate ca „faceri
omenești”.
Sabatul nu este amintit decît de Pentateuh ca o zi de „odihnă”,
poruncită de Moise după trecerea Mării Roșii și cu pedepse pînă la
moarte pentru călcarea ei. Pentru recunoașterea Sabatului ca zi
obișnuită, Domnul Iisus Hristos face multe minuni și vindecări,
dezlegări și înfruntă pe farisei în ziua odihnei, arătînd că omul este
mai important decît sîmbăta și că sîmbăta a fost așezată pentru El,
Hristos este Domn și al sîmbetei.
Prin învierea Mîntuitorului Hristos în Ziua întîi, s-a făcut începutul
trecerii creștinilor spre veșnicie.
Lasă un răspuns