Constantin CĂLIN
Presa e plină de curiozități legate de averile parlamentarilor și membrilor guvernului. Din articolele pe care le-am citit, lipsesc însă referirile la atitudinea românilor, în trecut și azi, față de bogăție. Românul crede (o spun sute de texte literare) că bogăția îi „sămețește” pe oameni, îi face lacomi, obraznici și amnezici. Bogăția evocă existența unui dezechilibru economic și social. Prosperitatea unora se realizează, cel mai adesea, prin sărăcirea celorlalți. Bogații, vorba unui poet care nu-i prea iubea, „întind iadul și gonesc profeții”. Înaintașii noștri erau mai severi cu bogații decît sîntem noi. Antipatia degenera, nu o dată, în repulsie și ură: bogatul apărea „scîrbos”, „hidos”. A vrea, totuși, să trăiești decent, dar nu a vrea să fii bogat e o atitudine ce se întîlnește îndeosebi la intelectuali. Ion Iliescu, președintele țării, a fost lăudat (sau ironizat) pentru o declarație de acest gen, care nu e altceva decît repetarea unei fraze de G.Călinescu: „Am în stat – afirma criticul, în 1946 – o misiune foarte onorantă. Sînt sărac și nu vreau să fiu bogat…”. Natural, nu toată lumea își dă seama de avantajele unei asemenea situații.
Un amic, profesorul Constantin T.Ciubotaru din Roșiori de Vede, mi-a trimis ultima sa carte: „La plezneală. Perle preuniversitare” (Ed.Mirabilis, 2003), reluarea, cu amplificări și într-o altă organizare, a lucrării sale de acum cinci ani: „Mica barbariadă sau Atentat la pudoare”. Prozator și dramaturg apreciat în cercurile literare teleormănene, autorul e un ins cam năzdrăvan de felul său, ager, prompt, sensibil la comicul de limbaj, pe care îl și practică frecvent cu relativ succes. Toată tehnica, în acest domeniu, constă în răsucirea sau stîlcirea cuvîntului pînă la caricatură. Odată cu el e deformată și ideea. La Constantin T.Ciubotaru acest fel de a proceda a devenit, nu de ieri-de alaltăieri, aproape un viciu. De aci ușoara îndoială pe care, atît la prima lectură, cît și acum, am avut-o și o am asupra autenticității unora dintre „perlele” oferite spre înveselire. Culegătorul lor (o dovedesc chiar diferențele dintre o ediție și cealaltă) e dublat mereu de fabricant, căruia îi place să lucreze cu asemenea materiale. Grăbit, dar și abil, le etalează cu prefăcută indiferență și cu aerul celui obișnuit să ia totul la „plesneală”. Cartea relevă un observator penetrant, bine dispus al procesului didactic sub variate aspecte. Altfel zis, „perlele” nu sînt extrase (cum se întîmplă la alți autori) doar din teze și extemporale, ci și din examene orale, inspecții, activități extrașcolare etc. Umorul „manualului” său nu-l pot gusta însă decît cei ce au clare aluziile pe care le cuprind. În fapt, „perlele” ne amuză atunci cînd în ele e, deopotrivă, aberație și aproximație, cînd denotă neatenție dar și capacitate de improvizare. De altminteri, uneori e greu de decelat între tîmpenie și farsă, între maimuțăreală și miștocăreală. Paradoxal, remarcată, orice „perlă” se transformă într-o bravură și poate fi recunoscută, rîzînd, peste timp. Cîți, citind „La plezneală”, nu vor revendica paternitatea uneia sau alteia dintre grozăviile consemnate în ea? Și cîți colegi de-ai autorului, din toată țara, nu vor susține că ei dețin „perle” similare sau chiar cu un haz mai mare. Iată doar două exemple care sper să le anime amintirile:
– „Nichifor Lipan era chinez.
– De unde și pînă unde, face profesorul nedumerit.
– Nu știu. Nu cunosc geografia țării respective…
– Vorba lui Ilie Moromete: pe ce te bazezi cînd faci o asemenea afirmație…originală?
– Li Pan nu-i nume de chinez?”
„Elevul: Domnule profesor, în manualul nostru se afirmă că Emilia («Patul lui Procust») era semiprostituată. La ce unitate de măsură sau parte a corpului s-au referit (autorii)?
Profesorul: Mărturisesc că nu știu nici eu”.
Un singur lucru ar mai trebui adăugat: recolte de „perle” pot fi adunate și din alte medii decît cel preuniversitar. „Perla” e produsul (de cel mai multe ori, spontan) ignoranței, al oboselii, neatenției, prețiozității, moftului etc. Pînă la maturitate, cîteodată, ea te distrează; dincolo de aceasta (întotdeauna) te descalifică.
Treceam prin parc noaptea. La o oarecare distanță, în față, mergea un grup format din trei flăcăi și două fete. Cînd au ajuns la „Cariatidele” lui Vasile Aciobăniței Mera, ei le-au strigat tovarășelor de drum: „Vira la stînga, și înainte!” Apoi s-au urcat pe marginea bazinului și au început să se ușureze, transformînd actul fiziologic într-un fel de competiție: cine-și aruncă jetul mai departe. Satisfăcut, cîștigătorul a luat un pumn de apă și l-a aruncat peste ceilalți. Fetele așteptau excitate la jumătatea aleii pe care fuseseră îndrumate. Ei iarăși le-au împins cu vorba în față. „Fă” și „Bă” erau apelativele de rigoare. În dreptul Universității, am încercat să-i depășesc. Apropiindu-mă, l-am văzut pe unul dintre flăcăi exersînd, obsesiv, șutul în spatele uneia din ele. Nu o dată, de zece ori. În clipa aceea m-am întrebat: ce mai înseamnă o fată, dacă inspiră doar asemenea gesturi? Eram pe punctul de a o compătimi, dar am auzit-o: „Termină! Du-te în poala mea!” Nu mi-a lăsat deloc impresia că s-ar fi simțit ofensată.
Lasă un răspuns