• „Învățați la academiile din cinstitul oraș Mizil…”
M-am săturat de tranziție ca de mere acre. Tranziție spre ce? Spre stabilitate politică și guvernamentală clamează, zilnic, reprezentanții puterii. Așa să fie oare? Deloc. Există o stabilitate care merge, adesea, pînă la paralizie. Același Adrian Păunescu ne îndoctrinează pe posturile de televiziune cu propria-i mlaștină sufletească, amețind „prostimea” cu sărăcirea ei provocată de „ăștia”, cu părinții care pier, cu setea-i nemăsurată de a fi în față, de a se vedea pretutindeni cu ostentație, cu plămînii lui care nu vor să respire, ci
să fie auziți pînă taie respirația altuia, cu gesturile lui enorme, cu obsesia lui de sine. Și nu numai el. Același Adrian Năstase pendulînd între accese de vulgaritate și cuvinte mari, cu ajutorul cărora încearcă să valorifice sentimentul grandorii, neținînd seama de detaliile vieții zilnice, de criteriile bunului-simț, de realitățile imediate, destul de înfricoșătoare pentru o mare parte a populației.
Acriți de prestațiile tîmpe ale celor mai mulți demnitari sîntem asaltați de zeci de conferințe, simpozioane, reuniuni, demonstrații cu revărsări nervoase de porta-voce, de parcă România suferă cumplit de logoree. Și cam aceiași oameni ne intoxică continuu prin toate mijloacele audio-vizuale sau în întîlnirile directe. Volbilitatea noastră balcanică (frustrată atîta amar de vreme) s-a dezlănțuit brutal și necontrolat. De la discursul elaborat pînă la lozincă searbădă și huiduială nevricoasă, totul se exprimă neîntîrziat și cu accent de nevoie imediată. În acest timp, baronii banului șmenuit, comisionat sau pur și simplu furat la drumul mare, dar cu acte în regulă, continuă să acumuleze averi halucinante cu o nestăpînită lăcomie. Nu numai cei cîțiva, o sută – două, ci cîteva mii, care contabilizează aproape jumătate din bogățiile țării (acum ale lor), obținute prin mijloace pe care și presa s-a săturat să le tot dezvăluie, să identifice ilegalitățile devenite metode curente de jaf, fără ca cineva să se sinchisească cît de cît. Forțele politice, amenințate de megalomanie, nu se gîndesc la soluțiile imediate, strict necesare și utile pentru a ieși din marasmul economic și a scoate din sărăcie lucie aproape jumătate dintre cetățenii țării. Ele au programe globale, țeluri înalte cît Caraimanul, vor să facă „totul” pentru a ieși din impas. Astea ne cerea și ciuruitul de la Tîrgoviște. „A face totul” înseamnă a nu face nimic determinat. Pragmatismul cotidian e uitat cu desăvîrșire, iar eșecul constant se datorează ineficacității practice, lipsei de imaginație vizionară și gongorismului retoric, țintind doar imaginea electorală a celor ce-și doresc asigurate afacerile și puterea, fără de care traficul de influență, corupția, întîietatea la „osul” aducător de parai nu sînt posibile. Atunci de care anume stabilitate politică vorbim? Nu aceiași indivizi care înainte slujeau obedient și disciplinat „epoca de aur” și scriau „mobilizator” în «Era socialistă» ne servesc astăzi emisiuni de televiziune indigeste?
Nouăzeci la sută dintre parlamentarii și miniștrii noștri au dificultăți de exprimare. Sînt aceiași foști directori de întreprinderi socialiste sau mari mahări în „organele” comuniste, ori foști securiști acoperiți sau mai puțin acoperiți (Ristea Priboi, Gheorghi Prisecaru, Ion Predescu, Ovidiu Mușetescu, Nicolae Văcăroiu etc). Derizoriul, inconsistența și logoreea dezlănțuită domină viața noastră politică. Auzim aceleași varațiuni ridicole pe teme grave, lamentații pompoase, certuri ca la mahala, divagații sterile, acuze reciproce între șefii de partide, demascări dinspre viața privată, replici dure în limbaj de lemn date oricărei luări de poziție a Opoziției. Nimic nu scapă de vertijul derizoriului. Cam aceasta-i normalitatea atît de anormală a românului doritor de mai bine. Viața politică, democratică, atît de ades invocată, este plicticoasă pînă la a-ți provoca idiosincrazii și disfuncții de gîndire. Lipsește spiritul înalt, lipsesc personalitățile credibile. În locul lor au accesat puterea lichelele zgomotoase și de o vulgaritate alarmantă, aciuate și camuflate isteț între cadrele Puterii și Opoziției, cărora le-au coborît prestigiul și prestanța la nivelul mahalalei certărețe, promiscue și indecente. Pentru acești „ajunși” învățarea corectă a limbii române ar fi primul gest patriotic ce ar trebui făcut. Dacă lumea de azi a adus ceva nou, noutatea e de ordinul unui supliment de mediocritate și ticăloșie, agrementate din belșug cu înjurături neaoșe cu referire directă la mamă sau la organele reproducătoare.
Recitind paginile de publicistică ale lui Eminescu aș zice că mare lucru nu s-a schimbat în firea noastră balcano-latină, că lipsa culturii politice, diletantismul și imoralitatea sînt tot atît de actuale ca acum 126 de ani cînd poetul nepereche scria în „Curierul de Iași” că «într-o țară unde sînt deputați care au studiat în academiile din cinstitul oraș Mizil… nu se poate aștepta decît o cumplită superficialitate în toate cestiunile, o ușurință de care sufăr toate partidele din România, cari nu văd în stat decît mecanismul succesiunii la putere. Las’ că lipsa de cultură adevărată e egală cu lipsa de moralitate…căci imoral este cel ce se însărcinează c-o afacere pe care n-o pricepe îndestul de bine». Am citat acestea ca să ne convingem că avem o mare stabilitate în a fi aceeași, acum ca și cu mai bine de un secol în urmă, iar memoria nu cred că e cazul să ne-o extirpăm de dragul nimănui, fie că are sau n-are ouă, că umblă cu corupția pe limbă și cu aroganța în rictusurile de la colțurile gurii. În ceea ce privește viitorul nostru mai bun, trîmbițat cu foc și patimă patriotică de mai tot politicianul român, sfatul meu e să nu dați crezare minciunilor. Ele nu sînt adevărate!?! Sau poate sînt? (Vasile PRUTEANU)
Lasă un răspuns