DA’ S-O ȘTIM ȘI NOI! Secu’, adevărul și pirateria (1)

Dan POPA

Recent, ziarul „Adevărul” a organizat, împreună cu o instituție avidă

de comenzi, un spectacol mediatic sub numele „Protecția

drepturilor de autor în România”, apoi a lansat o pagină de

„adevăruri” și publicitate mascată sub titlul „Securizarea – mijlloc de

protecție a proprietății intelectuale”. Amestecîndu-se într-un veritabil

ghiveci falsificarea produselor informatice cu cea a băuturilor și

țigărilor a rezultat ceva, un text, greu digerabil chiar și pentru

cunoscătorii legii drepturilor de autor. Iar ceea ce au trecut discret

sub tăcere invitații la dezbatere și ceea ce, dimpotrivă, au afirmat

sus și tare invitații (poate-poate ne-or convinge și pe noi ), veți citiți

mai departe. Căci adevărul e nuanțat și depinde de interesele celor

ce-l exprimă, chiar și într-un ziar ca „Adevărul”:

Pentru început, starea problemei, așa cum o vede clientul (end

user-ul). Piața produselor informatice este aproape sabotată de

cîteva acte administrative:

Limitarea salariului minim pe economie. Guvernanții au impus un

salariu minim pe economie atît de minim, încît un specialist în

informatică, adesea plătit pe meleagurile Moldovei cu circa 200

dolari sau euro pe lună (și asta chiar la firme mari: Altex,

Romtelecom, sau mai mici, Diana Forest), rareori cu 400 – caz prin

comparație fericit, nu-și poate permite el să aibă acasă un computer

nou cu software proprietar licențiat, deoarece numai licențele

cîtorva produse private l-ar costa cît leafa pe toată luna și l-ar lăsa

să trăiască cu pîine și apă.

Fiscalitatea excesivă care apasă pe micul cumpărător. Datorită

acesteia, raportul între valoarea de utilizare a produselor cumpărate

sau valoarea potențial produsă cu ajutorul lor – dacă le privim ca

investiții – și prețul lor se deplasează în direcția prețului. Deci preț

mare, amortizare dificilă. La aceasta contribuie se adaugă și fiscalitatea care apasă pe furnizor. Concluzia: e adeseori greu să cumperi calculatoare, programe și alte gadgeturi IT chiar și pentru o mică afacere. Pe de altă parte, firme mari, cum este Romtelecom-ul, au folosit ani de-a rîndul produse software (Servere Novell, FoxPro for DOS etc) piratate în regie proprie. Cum? Făcînd copii ale produsului și instalînd ilegal copiile pe mai multe calculatoare din teritoriu. Ceea ce se poate dovedi. De exemplu, cuplînd în aceeași rețea două servere Novell, copiate unul după altul, unul aflat la Slănic Moldova și unul la Bacău, pe toate computerele din rețeaua Novell apar mesaje care anunță „copyright violation”. Iar martori sau complici prin neanunțarea infracțiunii există, ei sînt toți

angajații care lucrau în birourile Romtelecom la data respectivă și

știau limba engleză. Toți au văzut mesajele pe monitoare.

Pe de altă parte, informația are niște calități aparte: se copie și se

distribuie cu costuri minime, iar odată adunată se comportă

sinergic, totalul valorînd mai mult și producînd mai mult decît suma

părților luate separat. În contra acestui fapt, firmele private

producătoare de programe și informație decid să distrugă adesea

informație ceva mai veche decît să o ofere domeniului public. Ceea

ce duce, de multe ori, la reinventarea roții, pe munca inutilă a

comunității de specialiști. Deja noile direcții în distribuirea

informațiilor tehnico-științifice și programelor de calculator confirmă

înțelegerea situației.

Au apărut de ceva timp OpenDocs-urile, documente și cărți

accesibile gratuit și cu distribuție generală, oricine le poate folosi în

orice scop. Există și materialele de uz academic și pentru

învățămînt, libere pentru așa ceva. Ca să nu mai vorbim de Free

Software, software gratuit care, la rîndul său, e amenințat de

concurența neloială a produselor de firmă piratate, concurență care

contribuie la dezvoltarea afacerilor cu programe private, la

încetinirea expansiunii lumii Free Software – acea lume în care

Software-ul e liber. Să nu ne mințim: Microsoft, Oracle, Novell și alții

pot foarte bine să-și cripteze solid și să-și protejeze eficient

programele, dar preferă (sub masca indignării) reclama gratuită pe

care le-o fac produsele piratate și instruirea gratuită a utilizatorilor

pe baza produselor piratate, care le mărește gratuit masa de

persoane care pot opera cu acele produse și care, ajunse în mediul

de afaceri, vor determina cumpărarea lor. De ce? Pentru că

managementul de personal adoră produsele și echipamentele

pentru care poate cumpăra ușor și ieftin muncă – (deci angaja

lucrători) de pe piața muncii, chiar dacă unele sînt de proastă

calitate sau incompatibile cu cele ale aceleiași firme. Exemplu:

formatul de fișiere „.doc”, incompatibil de la o versiune la alta a

produselor Microsoft este relevant și mă bucur că lumea se

orientează lent, dar sigur, spre „.rtf” și alte feluri de documente.

Altă „gafă” (a se citi „scăpare intenționată” a legislativului): Legea

drepturilor de autor și a altor drepturi conexe stabilește că în lipsa

unei clauze în contractul de angajare, drepturile de autor rămîn

angajatorului. Nici vorbă să-l apere pe angajat! Acest lucru face

legea inoperantă, deoarece în locul unui mijloc de protejare a

proprietății ea devine un mijloc de însușire a proprietății, sub

acoperirea legii. De facto, aproape nimeni nu recunoaște autorului

angajat proprietatea asupra creației intelectuale informatice (se mai

fac rar excepții pentru pictură și sigle de reclamă). Contractele de

muncă, tipizate, nu suflă o vorbă despre drepturile de autor,

mergînd pe ideea că muncitorul vinde doar timp de lucru și forță de

muncă (ceea ce ar fi adevărat pentru săpătorii de șanțuri, nu pentru

informaticieni). Avocați bine plătiți se asigură că firmele nu vor fi

păgubite și constituie uneori un adevărat monopol al supervizării

angajărilor în branșă. Nici o milă, nici un drept în plus pentru

angajați ! Negocierea drepturilor de autor e de maniera: accepți să-

ți donezi toate drepturile de autor transmisibile nouă sau nu te

angajăm. Nici măcar materiale cu intenția de a fi libere nu sînt

lăsate. Firma își însușește, cu rapacitate, tot. La negocoerile

locurilor de muncă se petrec scene de comedie: Kober Rolac

Turturești, de exemplu, a angajat (deși poate nu-și amintesc) un om

care putea întîrzia la program ( a întîrziat și la interviu), în locul unui

specialist care a cerut drepturi de autor. Este aceeași firmă care

cumpăra, pentru milioane sau zeci de milioane, poza cameleonului

pătat cu vopsea și alte creații grafice, în scop de reclamă,

recunoscînd practic dreptul de autor la grafică, dar refuza să-l

recunoască la programe de calculator. De rîsul cameleonilor, ba

chiar de rîsul curcilor! Nu vă angajați la așa patron!

În replică, angajații pleacă luînd cu ei sursele programelor scrise.

Nu pentru că ar dori să și le însușească – orice specialist poate

rescrie un program pe care l-a făcut (tehnica se numește

„reengineering”, iar această variantă nouă va fi mai bună decît

originalul), ci pentru că aceiași patroni se fac complici la încălcarea

drepturilor de autor, făcînd oferte de angajare personalului altor

companii în termenii: „Vii la noi cu toate copiile softului pe care l-ai

făcut acolo!” Și omul vine. Iac-așa avem produse gemene la

diverse firme concurente. Iar la alte companii se face percheziție

corporală în căutarea dischetelor prin buzunarele angajaților. Poate

și prin alte locuri mai intime.