Eugen VERMAN
Zilele trecute am stat de vorbă, preț de un ceas, cu doctorul Costel Sălbatecu, directorul „Salvării”. De fapt, am stat de vorbă mai mult ca de obicei, deoarece, vecin fiind cu „Salvarea”, merg, la două trei zile aici, cu treabă sau fără treabă – cînd e vorba de „treabă” înseamnă că-l rog pe amicul meu să-mi „ia o tensiune”, iar cînd nu, atunci trec pe aici din plăcerea de a-mi revedea un prieten. Om citit, om cu mult bun simț, profesionist adevărat, doctorul mă face, de fiecare dată, să meditez la aspecte ale vieții pe lîngă care, să fiu cinstit, trec, de multe ori, cu o indiferență care mă condamnă. „Domnule – îmi zice, de data asta, amicul meu, ce părere ai de faptul că nu se mai citește cum se citea în anii trecuți…? Ce vor face copiii ăștia care-și petrec mai tot timpul pe Internet, pe calculator sau aiurea, prin discoteci…?” Și, după un moment: „Din experiența mea pot să-ți spun – și am spus-o și altora, nu numai ție – că adevărata cultură se prinde și înflorește pe terenul format de lectură… Dacă citești mult, îți rămîne mult, iar dacă citești puțin îți rămîne și mai puțin… Iar dacă nu citești deloc…” „Ai dreptate, îi răspund… Sînt ani nefericiți inclusiv din punctul acesta de vedere… Cineva spunea, definind în cîteva cuvinte Cultura, că aceasta, Cultura zic, e ceea ce-ți rămîne după ce ai uitat totul… Dar dacă n-ai ce uita…” Aici mă opresc pentru a mă reculege, ca să-i amintesc, apoi – ceea ce mai scrisesem undeva și el citise – că în vremea copilăriei și adolescenței mele, cînd nu erau nici televizoare și nici, măcar, aparate de radio – noi, acasă, avînd un amărît de difuzor, o cutiuță de un albastru deschis și spălăcit, la care ne uitam ca la o icoană și ascultam emisiunile Postului de Radio București cu inima la gură – o carte era un lucru sfînt. Citeam nopțile cărți împrumutate pentru cîteva ceasuri, Tudoran, Verne, Cataev, Dumas, Zevaco, Feval și, mai tîrziu, Dickens, Zola, Tolstoi etc, etc, fiind marii mei prieteni. Am învățat că gustul pentru citit vine ca pofta de mîncare. Pînă la urmă, a citi devine o adevărată trebuință „primară”, precum trebuința de a mînca sau a bea apă… În zona în care locuiesc sînt o mulțime de tineri. Mai ieri erau copii, unele fetițe salutîndu-mă, chiar, cu „sărut mîna”, lucru ce nu mi-a făcut niciodată plăcere, dar, mi-am zis de fiecare dată, așa au fost învățate de acasă, aceleași fetițe devenind, cu trecerea anilor, nu prea mulți, domnișoare cărora le adresez eu salutul pe care mi-l adresau cu trei sau patru ani în urmă. Alina, Elene, Roxana, apoi băieți, precum Mircea sau Cornel, sînt acum tineri, au bătut sau urmează să bată la porțile liceelor, unii cu succes, alții cu mai puține șanse… Sînt copii frumoși, isteți, comunicativi, curajoși. Și – bat-o vina pe meseria asta a mea! – nu o dată i-am întrebat ce au mai citit…? De fiecare dată m-au privit zîmbind, fără complexe – cum să roșească? – dîndu-mi răspunsuri de felul „ce, altceva mai bun n-am de făcut?”, sau „eu n-am timp de învățat, d-apoi să mai și citesc…?”, sau, „poate n-ați aflat, da’ cititul cărților nu mai e la modă…” Și atunci nu mă mai mir cînd îi auzi – aici nu mă refer la copiii de care am amintit, căci aceștia sînt la locul lor, cum se spune – nu mă mai mir cînd aud, pe stradă, tineri folosind, la două, trei cuvinte, unul obscen, de regulă denumirea populară a sexului bărbătesc, fără nici o jenă că nu-s singuri în acel moment; atunci nu mă mai miră faptul că, prin parcuri, vezi elevi din clase superioare sorbind, cu nesaț, din sticlele de bere ori coniac; nu mă mai mir de vorbele urîte aruncate unor vîrstnici care le-au atras atenția că stau cu picioarele murdare de noroi pe banca din parc…
…Asta am discutat, preț de un ceas, cu amicul meu, doctorul Costel Sălbatecu. Aș vrea să cred că nici eu nici el nu avem dreptate. Din păcate nu e așa…
Lasă un răspuns