Scrisori de la cititori

Ieri, cu poșta de dimineață, am primit o scrisoare care ne-a impresionat sincer și profund. Din rîndurile ei se degajă un strigăt de ajutor, pe fondul acuzelor aduse unei societăți ce se dovedește surdă și insensibilă la durerile și suferințele celei mai rău – famate categorii de indivizi: deținuții. Printre ei, ne sugerează rîndurile scrise cu multă simțire, se află numeroși condamnați care sînt oameni ca toți oamenii, cu familii, nădejdi și aspirații. De ce să-i blamăm și să-i tratăm ca pe niște paria? Comparația cu ușa la care bat acești năpăstuiți, fără să li se deschidă, este de-a dreptul impresionantă. Publicăm integral scrisoarea fără a opera vreo modificare, tocmai pentru păstrarea veridicității. Doar titlul aparține redacției. Încredințăm totodată tiparului și poezia semnată de același deținut.

EPISTOLĂ DIN PENITENCIAR

Stimătă nouă și bine intenționată redacție. Am urmărit totuși cu uimire dizolvarea majoritară și posibil definitivă a ziarului „Monitorul”. Cîndva, mai precis în primăvara anului 1998, am fost găsit dormind într-un cavou, împreună cu alți doi prieteni, pentru că rămăsesem pe drumuri. Unul din colegii mei de atunci a decedat în această primăvară, de celălalt nu mai știu nimic, iar eu sînt, după cum cred că v-ați dat seama, într-un penitenciar din România, unde îmi ling imaginar rănile provocate de o societate care m-a respins. Nu știu în ce măsură veți asimila această scrisoare (articol) a mea, dar sper să puteți înțelege și citi de printre rîndurile sale:

Bătînd la uși … închise!!?

Undeva, la periferia existenței umane, se află de mii de ani infracționalitatea și implicit infractorii. Ei se disting într-o societate care se vrea ca fiind civilizată, prin faptul că niciodată nu se pot împăca cu legile afara ei, prin faptul că încă de la prima încercare, ia renegat și stigmatizat cu stigmul rușinos al cuvîntului, prea la îndemîna fiecăruia, iar acela este… hoț. Oamenii în general știu că nu toți cei care sînt certați sînt și hoți, însă ca să simplifice întreaga tagmă a infractorilor îi numesc într-un cuvînt pe toți hoți, iar în acest fel nu fac altceva, decît să-i îndepărteze tot mai mult de lîngă ei, călcîndu-le astfel în picioare singura modalitate și șansă totodată, de a arăta tuturor că nu se numără degeaba în categoria bipezilor, a oamenilor, semeni ai semenilor celor ce i-au renegat și dat afară pe ușa din spate. Fac la rîndul meu parte acum din această tagmă a hoților, din această societate a… nimănui, așa cum uneori ne place să o numim și voi încerca să găsesc totuși la d.voastră răspuns la o întrebare: Ce a făcut vreodată societatea Românească pentru a îndrepta cît de cît lucrurile? … nimic. De ce? … din modestie. Da, societatea civilă a tratat încă de la început, prin aspect moral, cu superficialitate, viața de zi cu zi a infractorilor, s-a mulțumit doar cu pedepsirea infractorului, nu și cu lupta în vederea prevenirii infracțiunilor și de aici pînă la apogeul la care s-a ajuns nu a fost decît un pas. Este greu pentru un om. Cel mai urît lucru pentru un om este acela de a fi infractor, cu toate că însăși viața și după cum am mai spus societatea condamnă acest lucru, însă participă indirect la hrănirea, alimentarea acestui flagel numit infracționalitate. Infractorul… o plagă a societății. Un rău ce se întinde ca și un psoriazis, peste toate categoriile sociale, de la gunoieri la contabili, directori, polițiști și nu chiar în ultim rînd la judecători și chiar procurori. Eu, cel ce scriu acum aceste rînduri, după cum am spus sînt infractor, unul care chiar de la eliberarea de după prima pedeapsă în 1981, am încercat să mă reîntorc în societate, am tot bătut în uși, dar au rămas închise, am sperat ca orice alt tînăr că, societatea, după ce ma pedepsit pentru greșeala anterioară, făcută, mă va reprimi în rîndurile sale, ajutîndu-mă totodată să reintru în rîndurile și, drepturile cetățeanului, însă m-am înșelat. Toată viața mea a fost o lungă și grea bătaie în toate ușile, mi-am zdrelit degetele bătînd, dar toate au fost de fiecare dată, închise la reîntoarcerea mea în societate după o oarecare „absență” și parcă am obosit de atîta luptă… Oare, dacă societatea a știut de la început că voi fi un proscris, că nu voi mai avea loc niciodată în rîndurile sale, de ce ma mai lăsat să sper???. Nu știu dacă voi găsi vreodată raspuns la întrebările mele, dar știu un singur lucru, atîta timp cît în această societate nu va fi un organism care să se implice totuși nîn viața delicvenților, mai ales cei juvenili, după eliberarea din penitenciar, nici infracționalitatea nu va scădea. Din contră, va crește, fiindcă ușile vor fi tot la fel de închise ca și pînă acum, iar soarta deja pecetluită, nu va schimba cu nimic cursul vieții. Aceleași ușii, aceleași bătăi sacadate, dar, care niciodată nu vor reuși să deschidă totuși acele uși în spatele cărora s-ar putea ascunde, drumul către reintegrare în societate și vindecarea totală a plăgii acesteia, prea mari numită într-un cuvînt infracționaliate.

P.S. Scuzați-mi vă rog, eventuale greșeli de ortografie, și poate veți găsi o cale de propagare a ecoului acestui strigăt de ajutor.

Cu deosebit respect. Deținut Chitiuță Eugen

Penit. Bacău

07.06.2002

Zidul și sîrma ghimpată

Zidul alb și rece se-nalță lîngă mine

Aidoma cu Zidul chinezesc

Făcîndu-mă să strîng în al meu suflet

Amărăciunea vieții negre ce-o trăiesc

Înconjurat doar de sîrmă ghimpată

Privesc printre zăbrele visînd la libertate

Zîmbind și-apoi gîndind în sinea mea

Că însăși viața asta e o banalitate

Tresar, cînd la ușă, un lacăt se deschide.

Cînd gardianul intră și strigă un tabel

Iar inima mea bate, în piept ca o nebună

Cînd văd că al meu nume nu e inclus în el.

Mă resemnez și sufăr plîngînd amarul trist

Cînd știu că nu e nimeni să vină să mă vadă

Și – atunci din ochi-mi calzi, eu las încet, fierbinte

O lacrima durerii, pe-al meu obraz, să cadă.

Mă uit în jurul meu, la fețele crispate

La oameni ce sînt, la fel, semenii mei

Suferă ca și mine, durerea le e cruntă

Blestemă tot ce mișcă, se blestemă pe ei.

La fel și eu blestem această soartă crudă

Ce m-a lăsat pe lume să sufăr în tăcere

S-ajung sfîrșitul vieții stigmatizat și singur

Să n-am o alinare, la fel, o mîngîiere.

Dar poate societatea se va uita vreodată

Și-atunci mă va vedea cum sufăr și mă doare

Că sînt totuși un om și eu pe-acest pămînt

Făcut să stau cu ea, dar zac într-o-nchisoare.

Și cînd mă va vedea aș vrea să nu mă lase

Ca să mai sufăr aspru chiar pentru viața toată

Să nu mai zac privind printre zăbrele lumea

În umbr-acestui zid, după sîrma ghimpată.

Aceste versuri sînt ca o completare pentru a arăta totuși societăți că

și în aceste condiții nu ne-am pierdut totuși noțiunea de OAMENI, pentru că între aceste ziduri ca un un paradox pozitiv există și oameni care se mai pot numi oameni.