Constantin CĂLIN
În sfîrșit, la a treia apariției a cronicii, rarefiindu-se preocuparea pentru fotbal, pot spune acele lucruri cu caracter de preambul, amînate. Cu ce intenții am plecat la drum? Prima e aceea de a utiliza corect, respectîndu-mi convingerile și criteriile, spațiul ce mi s-a încredințat. Nu fac parte din categoria celor care sufăr de „telemanie”, dar nici nu sînt „telefob”. E adevărat, cîndava stăteam mai mult cu ochii în televizor, azi aceștia îmi obosesc destul de repede. Dar chiar dacă ar rezista, tot aș face o anumită economie la privit. Sînt ani de cînd una din problemele mele e cum să reduc timpul dedicat televizorului. Ca să mă sperii puțin, îmi amintesc vorba lui Chomsky, teoreticianul american al lingvisticii generative, că „televizorul e fascist”, vrei-nu vrei, te înregimentează. Pentru un „om de carte”, cum mă consider, așa ceva ar fi fatal. Un „om de carte” se întreabă, din cînd în cînd, cît timp consumă cu informația pe care o obține de la televizor. El nu face, apoi, o dramă din faptul că în camera din hotelul unde a poposit lipsește acest obiect ori că va trebui să-și petreacă o vacanță fără să-l aibă în preajmă. Totuși, nu-l detest, și nici nu le dau dreptate celor care-i neagă utilitatea, fie ei celebrități, ca, de pildă, romancierul francez Alain Robbe Grillet. Într-un interviu recent, acesta spunea că, pur și simplu, n-are ce învăța de la televizor! Sînt, ca să nu mai lungesc vorba, un consumator mijlociu de televiziune. Evit, prin urmare, excesele și încerc să fiu cît mai selectiv. E o atitudine pe care, prin rîndurile cronicii, aș vrea să le-o sugerez și altora. Pentru ca televizorul să nu devină copleșitor, tiranic, trebuie să fii mai ferm în opțiuni să știi să alegi și să înțelegi cele ce vezi. Pare simplu, dar nu e. De aceea, un ușor accent pedagocic cred că nu strică. Deși constitue o adevărată mană pentru unii dintre cronicarii de televiziune, nu voi comenta aci decît rar divertismentul. Prea mulți o fac, în notițe voit sprințare, pentru a-și exersa ironia, pentru a înțepa pretinse „vedete”, pentru a le mai da peste nas unor realizatori infatuați. Pentru mine ar fi un supliciu să „înghit”, fie și o singură dată, camelota oferită de „vacanța mare”, doar pentru a-i „plesni” pe componenții ei. I-am văzut cîndva zece minute și m-am lehămițit pentru totdeauna. De asemenea, nu consider că ar avea rost să mă ocup de „Divertis”, care e plafonat și previzibil. La rîndul său, Doru Octavian Dumitru emană trivialitate. Regret absența de pe ecrane a grupului „Vouă”, cu al cărui umor mă împăcam mai bine. Destul de rar, ceva care să mă facă să zîmbesc se găsește în scheciurile clujenilor care compun „Știrile de sîmbăta asta”. În general, însă, divertismentul e în criză, cîteodată de-a dreptul stupid. S-a împotmolit în prostul gust. Cînd va da semne că a început să se curețe, nu voi întîrzia s-o remarc.
Unul din scopurile acestei cronici e acela de a stimula capacitatea de rezistență a privitorilor la televizor în fața oricăror încercări de manipulare prin imagine și cuvînt. Actualmente, la noi, televiziunile sînt foarte îngăduitoare, uneori chiar obediente, cu guvernanții. Sînt zile în care, la TVR 1, la Antena 1, la PRO TV, văd de șapte ori palmele egiptene, bicolore ale primului-ministru Adrian Năstase, ridicările sale din sprînceană, gură strîmtă din care ies, aparent spontan, reflecții malițioase, un „joc în oglindă” care mai impresionează doar pe naivi. Cînd interesele o cer, e arătat, aproape la paritate, și Președintele, ponderînd conflictele în care sînt amestecați și oameni de-ai săi ori făcînd alba-neagră cu păreri și opinii pe teme controversate, cum a fost așa-numita „Lege Pașcu”. Cronica mea va „monitoriza”, ca să folosesc un cuvînt la modă, abuzurile de acest fel, căci decența mi se pare a fi ultima dintre calitățile celor ajunși la putere. Ca să nu primim necritic tot „ce se dă”, e necesar să avem mereu în minte faptul că televiziunea nu-i decît un ansamblu de meserii ce pot fi executate mai bine sau mai rău. Pentru a ilustra această observație, azi am să mă opresc asupra ” Știrilor”. De cîte ori ne interesăm de unde provin și cine le-a făcut? Sau cine le-a ierarhizat? Mîinile care le scriu nu sînt văzute. Cei pe care îi cunoaștem direct sînt prezentatorii. Sarcina lor e, adesea, să le citească de pe prompter. Din păcate nici asta nu le iese bine tuturor. Nu mă refer la bîlbe, la pronunții eronate, la omisiuni de cuvinte, la reluări de fraze, ci la altfel de greșeli, vizibile și la crainicii cu experiență. Cauza lor o constitue prejudecata că știrile trebuie interpretate actoricește. Un Radu Coșarcă, fost profesor de „știri” la o universitate particulară, le spune lent, pe un ton de poveste, cu mirări prelungite sau cu mustăciri șirete. În contrast cu el, Alessandra Stoicescu le spune, adesea, cu gura strînsă, strecurînd vorbele printre dinți, într-un fel încordat, ce se vrea dramatic. Colega lor de la ” Observator”- ul Antenei 1, Gabriela Vrînceanu- Firea, le spune precipitat, cu sufocări, de parcă ar frige-o scaunul pe care stă sîmbăta și duminica. Nu o dată, gesturile și grimasele prezentatorilor de știri sînt nepotrivite, ba chiar în contrast frapant cu natura informațiilor pe care le comunică. De cîte ori nu i-am văzut pe unii zîmbind larg cînd esența știrilor era tragică sau supradăugînd cuvintelor un comentariu din mimică derutant? Încruntarea, făcutul cu ochiul, umezirea buzelor, scosul limbii, ciupitul mustăților, scuturarea meșelor etc. evocă un gen de familiaritate nedorită. Cer de la cei care prezintă știri exactitate și claritate. Le apreciez și zîmbetul, dacă el e doar diplomatic, nu însă ca semn al unui atașament special față de o opinie sau o acțiune.
Lasă un răspuns