Constantin CĂLIN
Cine a intrat sîmbăta cealaltă în Librăria „Glissando”, în momentul comemorării lui Ion Ghelu Destelnica, (n. 1922, Stelnica, județul Ialomița – m. 2001, Bacău), a putut vedea în mijlocul mesuței pe care erau așezate cărțile acestuia o pălărie: mare, cu boruri late, bej, plesnită la spate într-un loc. Pălăria celui pentru a cărui evocare veniseră, în miezul zilei, numeroși oameni. Spre surprinderea mea, nici unul dintre vorbitori (și au fost mulți) n-a avut inspirația de a-și începe cuvîntul pornind de la acest obiect caracteristic pentru ținuta celui ce l-a purtat. Încetînd la un moment dat să-i mai ascult, căci vreo doi, după obiceiul lor dintotdeauna, se lustruiau pe ei, i-am recompus din amintiri silueta. Îl vedeam aidoma cum era la anii maturității: înalt, robust, puțin aplecat într-o parte, cu mers calm, ferm, în haine largi, în pardesie ori în balonzaide trei – sferturi, aproape totdeauna cu fularul înnodat ca o lavalieră, avea cea mai impunătoare alură dintre intelectualii băcăuani, pregnantă, memorabilă. Ori din ce parte îl priveai, ți se impunea ca o figură deosebită, o combinație rară de actor și cugetător. De altfel, nu o dată, pășea cu mîinile la spate, adîncit în propriile-i gînduri. Urmărea totuși strada, salutînd în stînga și în dreapta. O făcea cu distincție, expresiv, reverențios, ca într-o lecție clasică despre bunele maniere. Amabilitatea și respectul luau, adesea, la el, forma solemnității. Bărbaților le întindea mîna îndepărtînd-o doar puțin de corp, jos, înclinîndu-se și determinîndu-i să se încline. Femeilor le ridica brațul, lent, metodic, cercetîndu-le în același timp, intens, privirea, apoi fixînd un loc pe încheietura cu palma, îl săruta într-un fel greu de uitat de ele. Ceremonialul era precedat și urmat de ridicarea pălăriei. În intervalul dintre gesturi plasa un compliment despre culoarea ochilor, prospețimea tenului, eleganța unui costum sau unei rochii. Asemenea scene nu decurgeau niciodată frivol, în fugă, ci serios, ca-ntr-un ritual. De altminteri, nu cred că l-am văzut vreodată grăbit. Ritmurile sale erau ale unui om de modă veche, tihnit, burghez. Nu zic că nu avea și iuțeli sau indignări, dar astea erau scurte. Sarcasmul său era concentrat, definitiv. După neplăceri, dădea repede pagina înainte, ca să uite. „Vechimea”, ca loialitate și consecvență cu sine, e nota sa dominantă. De aci, în ciuda sociabilității, parcursul său oarecum solitar, în viață și în artă. Din cele trei cărți etalate în librărie, una (aflată la ediția a II -a ) e de versuri, celelalte de teatru. Bombastice, titlurile și subtitlurile lor relevă, involuntar, drama unui scriitor care n-a ieșit (fie că n-a vrut, fie că n-a putut) din tiparele însușite de la debut: „Simfonie pe nisip sau bocet pentru moartea planetei”, „Simfonia de piatră. Supradramă națională în două părți”, „Păcăliada”. Emfaza se explică atît prin temperament (purtătorul pălăriei descrise la începutul acestui articol era, în adîncurile lui, un orgolios), cît și, mai ales, prin influența stilurilor și formelor literare dominante în epoca în care s-a format. Atunci (adică în anii ’50 și ’60 ai secolului trecut), „cîntările”, „baladele”, „suitele”, „oratoriile”, „rapsodiile”, „bocetele”, „declarațiile patetice”, „simfoniile” erau frecvente în poezie. Tînăr actor, Ghelu nu numai că a spus, dar a și compus versuri agitatorice, cetățenești. Apoi, ulterior, el a fost unul dintre îndrumătorii locali ai mișcării artistice de masă, pentru care a pregătit texte. Vrînd – nevrînd, anumite clișee și stereotipii au intrat și în ființa sa. Dovada cea mai frapantă o constitue un „Contract” (din 16 noiembrie 1960) reprodus în facsimil în volumul lansat la comemorare: „Eu, Ion Ghelu Destelnica, / Eu Silvia Ion Ghelu Destelnica, /Noi, Silvia și Ion Ghelu Destelnica ne luăm angajamentul să nu murim niciodată ; da, ne luăm angajamentul să trăim mereu în inima oamenilor, să fim simbolul marilor îndrăgostiți și, nemuritori ca stelele nopților, să luminăm cu dragostea noastră inima oamenilor. /Noi, Silvia și Ion Ghelu Destelnica jurăm să nu murim niciodată”. Ochiul istoricului literar distinge însă în filigranul acestui superb „document omenesc”, plin de fervoarea tinereții și de pasiunea răvășitoare a unui amor de legendă, tipul de rostire, „dicția”, obișnuită în textele de brigadă. Acolo, protagoniștii ieșeau la rampă și făceau „legăminte”, o specie de asemenea foarte des utilizată în literatura vremii. Amprenta deceniilor șase și șapte (care privilegiau, între altele, tema războiului ) se vede și în teatrul lui Ion Ghelu Destelnica, tarat de lungimi care au dat și vor da bătăi de cap regizorilor.
Ce e, totuși, reușit și frumos în scrierile sale, îndeosebi în poezia sa? Romantismul întîrziat, gesturile impozante, nobile, gravitatea sufletească, aerul viril, fatal, de mascul care știe să-și înfrîneze impetuozitatea, figura de Don Juan în declin, de „leu obosit și bătrîn”, scenele de poker sentimental, jucate tare, cu aplomb irezistibil: „… n-am nimic, sînt puțin obosit, /și toți vulturii mei, – aceste corăbii/ lansate-n zenit -, zboară prin săbii./ și cad din toate părțile,/ umbre strigîndu-mă uitații zei/ cu cap de șacal mă înconjoară, cui / îi este dat să picteze biserici/ cu sîngele lui? doamnă – de – dragoste, vrei să tai cărțile?/ … de ce-ți tremură mîna?… /cea cu care mîngîi/ pietre și muguri, încă o dată!//… craiul -de – seară, sub un cuțit…/ dama – de – cupă, inlăcrimată. / mulțumesc! jocul meu s-a sfîrșit”. („Alertă”) . Poet în teatru și actor în poezie, Ion Ghelu Destelnica e remarcabil, de mai multe ori, în arta monologului, pentru care avea toate cunoștințele și mijloacele. Însă, în izolarea sa, el se visa și poet de idei. Degeaba îngrămădește noțiuni despre cosmos, biologie și societate, nu era domeniul său. Singura reușită parțială în acest gen e finalul ” Simfoniei pe nisip”, în care pune ceva din propriile trăiri de ins dezabuzat, ce vede destrămarea himerelor: „… la un milion de ani după / ce și-a tras cortina amurgul/ peste planeta în lacrimi/ se simte singur demiurgul. Și bătrîn, un vierme de aur/ îi devorează încet/ tăcerile sub marmoră. / îi este dor să-și vadă chipul/ de început, trecut în om. / cu mîinile înfrigurate/ îl caută printre rădăcinile de crom, / iar printre degetele amăgite / curge nisipul… curge nisipul..”. Risipite ici-colo, asemenea fragmente justifică reeditarea și îndeamnă la lectura integrală a scrierilor sale.
Lasă un răspuns