Nașterea Sfîntului Ioan Botezătorul (cu șase luni înainte de Nașterea Domnului) este o sărbătoare cu bază biblică, atestată în secolele IV-V. A fost instituită, după unii, spre a înlocui unele vechi sărbători păgîne, cu carecter agricol sau naturist, din epoca solstițiului de vară (22-23 iunie). În popor se numește Drăgaica sau Sînzienele. Sărbătorind solstițiul de vară și soarele care „saltă pe cer de bucurie”, țăranii nu se duceau la muncă în această zi, pentru că, ziceau, „astăzi se odihnește și soarele o data, în înaltul cerului”.
Termenul de Sînziene, de origine latină, provine după unii de la expresia Sancta Diana, iar după alții de la Sanctus (dies) Johannis, adică ziua Sfîntului Ioan. Numele Drăgaică s-a suprapus peste cel de Sînziene în feudalismul timpuriu, în perioada influenței slave.
Sărbătoarea florală și cîmpenească a Sînzienelor care reprezintă mai ales o festivitate generală a zînelor bune reprezintă una dintre cele mai cunoscute sărbători populare. Sînzienele sau drăgaicele sunt un fel de vestale, care amintesc riturile protecției și fecundității agrare ale zeiței Ceres. Sînzienele sînt anonime, însă există și o zînă bună: Iana Sînziana.
După Mircea Eliade, Sînzienele provin dintr-un cult roman, raportat la zeița Diana, frecvent adorată în Dacia Romană: „Numele unui grup special de zîne, Sînzienele, derivă, probabil, din latinul Sanctae Dianae. Sînzienele, zîne mai curînd binevoitoare, și-au dat numele importantei sărbători a Sfintului Ioan Botezatorul”. În botanica populară românească, florile numite sinziene au fost consacrate Sf. Ioan Botezatorul; la 24 iunie, mănunchiuri proaspete împodobesc ferestrele, porțile, streșinile caselor, deoarece potrivit superstiției, aceste flori îi apără pe oameni de agresiunea duhurilor rele și, totodată, aduc noroc în case.
Obiceiurile legate de Sînziene se pierd în negura timpurilor
Personajele care participă la datina Drăgaicei sunte fete tinere virgine, îmbrăcate în ii și fote noi de sărbătoare și avînd capetele acoperite cu marame albe, deasupra cu cununițe de flori numite Sînziene. Sînzienele sînt plante cu flori galbene-aurii și plăcut mirositoare. Cresc prin livezi, pășuni, margini de păduri și poienițe. Însoțite de muzică și chiuiturile flăcăilor, fetele adună florile de sânziene în buchete. Aceste coronițe și buchete sînt aduse în sat, unde sînt așezate pe porți, uși, ferestre, pe șuri, pe stupi și chiar în straturile de legume, în credința că ele vor ocroti casa și gospodăria de puterea forțelor malefice, aducînd totodata noroc, sănătate și belșug oamenilor, animalelor și semănăturilor.
Fetele tinere erau încinse la brîu tot cu sînziene, iar în mîini țineau spice de grîu și seceri cu dinți. Datina se desfășoară atît la cîmp, pe un ogor, cîtși în sat, în bătătura satului, la locul de horă. La ogoare se jucau hore libere și hore închise, cînd tăcute, cînd cu chiuituri; rar cu strigături. În drum spre cîmp la ogoare, cînd se întîlneau două cete de Drăgaice simulau uneori lupte cu seceri.
De la ogoare se întorceau pe drum în fugă, iar la intrarea în sat le întîmpinau flăcăii cu ulcele cu apă și le stropeau simbolic pentru fertilitatea solului. Aici se întindea hora drăgaicelor, în care puteau intra în joc numai fete tinere, de aceeași vîrstă și condiție virginală. Din bătătărura satului, Drăgaicele plimbau hora pe la unele case din sat, îndeosebi la casele plugarilor vrednici. Fetele purtau o cruce înaltă, ce se cheama Steagul Dragaicei. El era confecționat dintr-o prăjină înaltă de 2-3 metri, care avea la capăt o cruce împodobită cu flori de Sînziene, pelin, spice de grîu șera îmbrăcată ca o păpușă. Pentru a fi feriți de boală, copiii mici sunt dați de mamele lor în brațele Drăgaicelor, pentru a fi jucați. De asemenea, fetele care vor să se mărite cu băieții care vor să se însoare se strîng seara, în ajun de Sînziene. Băieții fac ruguri, aprind facle și le învîrtesc în sensul mișcării soarelui la apus, strigînd: „du-te soare, vino lună/ Sînzienele adună,/ să le cerască floarea floare,/ galbenă mirositoare,/ fetele să o adunce/ să le primească în cunune/ să le pună la pălărie/ struțuri pentru cununie/… Fetele fug pe deal sau la munte, culeg și împletesc cununi, se întorc cu ele în fugă în sat și zvîrl cununile pe casă, ca să vadă dacă s-au agățat de horunuri. Dacă cununile se agață de hornuri, fetele se vor mărita chiar în anul respectiv. A doua zi, dis-de-dimineață, cetele de feciori străbat satele cu struțuri de sînziene la pălărie, însemn că au căzut cununițele de sînziene pe hornuri la casele fetelor care-i interesează. Farmecul datinilor legate de sărbătoarea Sînzienelor se pierde în negura timpurilor și doar puține din aceste obiceiuri mai sînt păstrate și astăzi. (C. GHERASIM, E. SOLOMON)
Lasă un răspuns