Constantin CĂLIN
În ultimele săptămîni am făcut un fel de studiu al comportamentului învingătorilor și învinșilor din meciurile Campionatului Mondial de Fotbal. A trebuit mai întîi să mă conving că limbajul semnelor e același pentru toți. Într-adevăr, așa cum știam, o pasă bună e salutată de cel care o primește, dar n-o poate fructifica (fie el rus, turc, senegalez sau brazilian), prin scurte aplauze cu mîinile ridicate deasupra capului ori prin arătarea policarului. Același semn poate fi interpretat ca mulțumire, ca recunoaștere a unui serviciu (și, implicit, a unei datorii), ori ca îndemn de a continua: „A fost bine, repetă, pînă la urmă o să reușim!” Semn prin excelență viril, ridicarea policarului poate veni și de la antrenori, care-și exprimă prin el acordul cu ceea ce fac jucătorii lor. Similarități se constată și în manifestările de după marcarea unui gol. De regulă, autorul lui evadează din grupul în care se află spre marginea terenului. E felul său de a ieși la rampă, precum un actor, pentru a-i determina pe spectatori să se ridice în picioare și să-și intensifice uralele. Nu o dată, exaltat, se aruncă în genunchi, binecuvîntînd Dumnezeul în care crede, ori, în cazul în care momentan nu se gîndește la acesta, mimează cîteva figuri de dans lubrice.
Înfierbîntat subit de succes, își trage din fugă tricoul peste față sau și-l scoate și-l flutură ca pe un steag de luptă. Imediat coechipierii se aruncă asupra sa ca vrăbiile asupra unui pumn de mălai. E întrucîtva de mirare că nu iese strivit din asemenea „meleuri”. Simultan, cei de pe banca tehnică sar cu brațele sus, exclamînd, fiecare cu verbele, interjecțiile și chiotele specifice, gata să pornească spre teren, spre a se adăuga grămezii formate de jucători. Unii, cu sînge mai rece, se opresc însă după cîțiva pași; pe ceilalți îi stopează vreunul dintre arbitri.
Tabloul reacțiilor de bucurie de la sfîrșitul meciurilor se deosebește doar prin proporții: numărul celor care invadează gazonul, țopăie și se zbenguie haotic e egal cu numărul tuturor componenților echipei (titulari și rezerve), al medicilor, maseurilor, oficialilor. Aproape generale, îmbrățișările sînt modul obișnuit de a consfinți participarea colectivă la obținerea victoriei. Perechile și grupurile se fac și se desfac. Uneori se înlănțuie o horă sau se pornește alergarea în jurul terenului pentru a muțumi suporterilor și de a se asigura de simpatia lor în viitor.
Curios, învingătorii au întotdeauna o rezervă de energie pentru astfel de lucruri.
În contrast cu ei, învinșii apar mereu epuizați. Se prăbușesc pe teren, pe burtă sau pe spate, se reculeg cu genunnchii la gură și capul înclinat.
Unii par năuciți, alții plîng. Cei mai puternici îi consolează pe cei mai slabi sufletește cu o bătaie pe umăr sau după ceafă. Un fel de a spune: „Hai, gata! Ce-a fost, a fost!”. Apoi, în timp ce învingătorii rîd, se felicită și prelungesc sub varii forme jubilația, părăsesc terenul jenați, triști, răvășiți. Nu mai sînt o echipă, ci niște solitari, fără chef de vorbă, incapabili de explicații, puțin atenți la eventualele gesturi de compasiune. Dispar în tunel, lăsînd scena în stăpînirea exclusivă a foștilor adversari.
Sfîrșitul oricărui meci îi transformă pe învingători în eroi și pe învinși în victime. Televiziunea are partea ei de contribuție la formarea unei atare percepții dramatice, căci arată ceea ce nu se poate vedea detaliat de la înălțimea tribunei: chipul protagoniștilor. Un tic facial, un semn cu ochiul, o strîmbătură intenționată a gurii, o picătură de sudoare, o lacrimă etc. ajută la întregirea portretului fizic și psihologic al cutării sau cutărui jucător. Sînt informații care, adăugate celorlalte, fascinează sau crează repulsii. Televiziunea nu doar preia, ci montează și demontează spectacolul fotbalistic, îl construiește și-l deconstruiește.
Recuperează, multiplică punctele de interes, dar tot ea face vizibile, prin reluări, artificiile, simulările, căci (aspect asupra căruia nimeni nu se mai îndoiește) în fiecare meci latura agonală se împletește cu cea histrionică. Jucătorii sînt, adesea, naturi teatrale, actori ai gazonului, recurg la atitudini și gesturi care să atragă atenția asupra lor. Au propriile lor modele, pe care le imită (tipi din lumea show-biz- ului) și la rîndul lor sînt imitați. Uniformizați prin echipament, încearcă să se individualizeze prin frizuri, care de care mai „originale” : un petec de păr pe frunte (Ronaldo), o crestă decolorată (Beckham), o șuviță pe mijlocul capului (Umit Davala) etc. Orice piedică e urmată de două – trei rostogoliri și de tot atîtea văitături ascuțite, impresionante pentru cei care nu sesizează șmecheria. Mai devreme sau mai tîrziu, televiziunea va schimba modul naiv a privi fotbalul cu unul competent, așa cum critica literară a schimbat modul de a citi literatura.
P.S. Cînd am pornit acest mic studiu comportamental, nu bănuiam că ideea lui plutea în aer. Duminica trecută, în emisiunea „Arret sur images” ( 5-e/ Arte), am aflat însă că un reporter francez a realizat două documentare în care analizează, cu mijloacele filmului, reacțiile politicienilor și sportivilor la eșec. Ocaziile care l-au îndemnat s-o facă au fost alegerile prezidențiale și legislative, din mai și, respectiv, iunie, și eliminarea echipei franceze de la Campionatul Mondial de Fotbal . „Les yeux dans l’ echec” (Cu ochii pe eșec) e, iată, și pentru alții o temă provocatoare, complexă, dificilă, dar promițătoare prin revelațiile pe care le poate aduce. Aproape de politicieni, interesant mi s-a părut faptul că Lionel Jospin și-a asumat integral eșecul, pe cînd ceilalți lideri ai Partidului Socialist Francez doar cîte o parte, de parcă (după cum remarca, malițios, un comentator), eșecul ar fi un tort din care să iei cu porția.
Lasă un răspuns