Sînt oameni pe lîngă care întoarcem capul atunci cînd îi vedem pe stradă. Iar dacă ne uităm la ei, nu-i vedem cu adevărat. Sîntem prea grăbiți. Muncesc de dimineață pînă seara, ba pe unii îi vezi și noaptea cu mătura și containerul mobil după ei. Mătură străzi întregi pe o căldură năucitoare pe timpul verii. iarna lovesc cu putere gheața groasă de pe străzi. Lumea s-a obișnuit să-i vadă zilnic pe străzi, așa că cei mai mulți dintre noi nu le dau atenție. Ei însă nu prea țin cont de asta și își văd mai departe de treabă. Puțini dintre noi s-au gîndit însă foarte serios la rolul lor. Că, fără ei, ne-ar năpădi mormanele de gunoaie.
Căldura toropitoare învăluie orașul. Sfîrîie apa turnată peste pămîntul brăzdat adînc de secetă. Urmele pașilor rămîn adînc impregrate în asfalt și orice petec de umbră este căutat cu disperare. Folosite, de regulă, pe timp de ploaie, umbrele se dovedesc acum utile ținînd drept paravan celor ce au avut imprudența să iasă din case fără să aibă capul acoperit de vreo pălărie de paie. Puținii trecători care se încumetă să înfrunte arșița cumplită se grăbesc să ajungă spre casă sau să caute umbra răcoritoare a copacilor. Sînt însă și oameni care, prin natura muncii lor, sînt nevoiți să înfrunte soarele torid al verii. Pe multe dintre străzile din Bacău au început în acestă perioadă lucrări de modernizare și de refacere a covorului asfaltic. Ieri la amiază, cînd soarele sfîrîia în mijlocul cerului, în mai toate intersecțiile de pe Drumul European E85 roboteau cel puțin două-trei grupuri de muncitori la turnarea covorului asfaltic sau la refacerea rețelelor de alimentare. Prin spatele magazinului Alimentar „Sipcul”, doi bărbați îmbrăcați doar în pantaloni și cu imense pălării de paie pe cap cărau după ei șomoioage impregnate de o duhoare amețitoare și cîteva găleți pline cu mîl. Mirosul de canal le-a intrat și în piele, iar de negreala de pe mîini au puține șanse să scape oricît detergent ar irosi. „Nu contează că e caniculă. Unde avem sesizări, trebuie să mergem să desfundăm canalele”, ne spunea Vasile Anghel, angajat al RAGC. „Cărăm după noi bidoane de apă, ne mai adăpostim, în drum spre lucrare, pe la umbra copacilor, și ne descurcum așa cum putem”, ne spune și Constantin Gheorghe, colegul lui Anghel.
„Într-o țară așa de săracă e păcat de Dumnenzeu să arunci pîinea la gunoi”
Ceva mai departe, prin spatele Policlinicii vechi, o femeie și un bărbat apăsau cu năduf pe coada măturoiului și cărau după ei un tomberon încărcat ochi de gunoi. Fețele le erau roșii ca racul și broboane de sudoare le acopereau frunțile. Praful lăsat în urma lor cuprindea jumătate de stradă. „E al treilea tomberon pe care îl încărcăm pe ziua de azi. Dacă ne-ar lăsa cineva am veni de dimineață, de la patru, să terminăm treaba mai devreme și să nu mai stăm în arșița asta”, spune Lucia Butarcu, angajată la Servicul de Salubritate din cadrul Primăriei. De cîțiva ani buni își împarte casa și străzile pe care le are în grijă pentru curățenie cu Veronel Vasilică. Nu sînt luați cu cununie, dar ea spune la toată lumea că este soțul ei. Pînă prin ’90 au avut amîndoi slujbe bune, în fabrică, dar, după ce au fost trimiși în șomaj, au fost nevoiți să își găsească de lucru pe unde au putut. „Nu trebuie să îți fie rușine de muncă. Pîinea e mai gustoasă dacă e cumpărată din ban cinstit”, ne-a spus Veronel, îndemînd-o pe nevastă să nu mai stea atîta de vorbă cu oameni necunsocuți și să treacă la treabă.
În Parcul Central, țipenie de salariat de la spații verzi. Ocolind de mai multe ori aleile parcului am dat într-un tîrziu de Angela și Roxana, două fete cam prea brunețele, ce încercau să dosească după un gard viu un morman de frunze uscate, bidoane de plastic și petece de hîrtie. „Nu ne mai întrebați cum ne cheamă. Roxana are carte de muncă, dar eu nu am decît cinci luni de cînd sînt aici și, dacă o să mă audă cineva că stau de vorbă cu oamenii de prin parc, nu mai îmi face dom’ director angajarea”, ne-a spus, speriată, Angelica. De primit apă minerală, pe o așa vreme caniculară, nici vorbă. „Anul trecut ne-au dat, dar anul ăsta nu am auzit, încă să ne aducă vreo sticlă de apă. De la ora 10.00 se ia apa în parc. Nici fîntîna arteziană nu mai funcționează, așa că mergem și noi pe la cei de la biserică, să ne dea măcar o cană de apă. La noi, de bine, de rău, e umbră de la copaci. Mai greu e de oamenii care se îngrijesc de măturatul străzilor, că stau cu soarele în cap toată ziua”, mai spune Angela, tot uitîndu-se în jur, probabil să nu fie văzută că stă la taclale.
Înarmată cu un sac de plastic, o sacoșă petrecută pe după braț și cu o mătură și un faraș în mînă, Valetina Iosub mătura prin fața magazinului Termloc de pe Strada Ștefan cel Mare. Stropii de sudoare ce-i curgeau de sub batic udau, din belșug, trotuarul. „Nu m-am încumetat să iau pe inventar un tomberon, de teamă să nu mi-l fure cineva. În sac pun gunoiele, iar în pungă adun ce găsesc mai bun. Tare multă pîine mai găsesc pe la blocuri. Într-o țară așa de săracă e păcat de Dumnenzeu să arunci pîinea la gunoi. Eu am acasă șapte copii și nu m-am îndurat niciodată să arunc măcar o firmitură”, ne mărturisește Valeria Jitaru. Alături de ea, o cisternă cu apă uda din belșug straturile de flori de pe marginea străzii. „Într-o cisternă ca asta încap șapte mii de litri de apă. Reușim să descărcăm cam trei cisterne pe zi”, ne spune Nicolae Jitaru, șoferul cisternei. Cu obrajii înfocați de arșiță, ajutorul său, Vasile Lungu, se apleacă și bea apă direct de la furtunul cisternei, după care se stropește, din belșug, pe cap și pe piept. „Ne răcorim și noi cum putem. Nu ai unde să te ascunzi. Pe la mijlocul zilei soarele îți bate direct în creștet, dar nu ai ce face. Nu contează că e cald. De slujbă tot trebuie să te ții”, spune convins Vasile Lungu. Le urăm spor la treabă și ne grăbim să ne adăpostim la umbra copacilor. Nu contează că afară sînt 33 de grade la umbră. Ei își văd mai departe de lucru. (Elena SOLOMON)
Lasă un răspuns