București, 10 noiembrie 1895. Pe strada Florilor, locuiește profesoara de geografie de la Externatul nr.2 de fete, Hortensia Racoviță. Împlinise nu demult 30 de ani și era necăsătorită. Privește îngrijorată pe geam. Rafale de vînt rece spulberau frunzele fără viață a unui tei bătrîn. La masa de nuc acoperită cu o broderie de mînă, stă mama sa, venită cu o zi înainte de la Bacău. Amîndouă femeile sînt în așteptare:
– Mamă, te rog să fii rezonabilă. Gîndește-te că el este academician.
– Hortensia, Hortensia, de ce nu ți-ai găsit tu unul de sama ta, sau măcar cu un an, doi mai mare. Te-ai încurcat cu el ce ți-o fi putut fi tată…
– Mamă, el…
Deodată, se auziră bătăi în ușa de la intrare:
– Ei sînt, mamă!
Hortensia, vădit emoționată, își potrivi încă o dată coordonul de la rochie în oglinda ovală și alergă spre ușă:
– Poftiți, poftiți, vă așteptăm! – zise ea, zîmbind protocolar.
În fața ei se aflau o femeie nu prea înaltă, trecută de prima tinerețe, dar bine legată, cu o față cu trăsături nobile. Ochii, amintind de albastrul oțelului, o fulgeră pe tînăra gazdă. Din mantoul de blană, scoase o mînă înmănușată:
– Sara Odobescu!
Din spatele ei, ridicîndu-și pălăria cu un gest cavaleresc, un bărbat încărunțit, încercă să închege o discuție:
– Dragă Hortensia, eu și soția mea…
– Intrați vă rog, să nu vă cuprindă frigul. Vă așteaptă și mama de la Bacău.
Cei doi musafiri nu sînt niște necunoscuți. El este celebrul Alexandru Odobescu, fiu al faimosului general Odobescu la 1848. A fost director al Teatrului Național din București, autor al „Falsului tratat de vînătoare”, a inegalabilei nuvele „Doamna Chiajna”, dar mai ales a monumentalei lucrări „Tezaurul de la Pietroasa”. Fusese ales academician. Trecuse de 61 de ani. Din nefericire, separat de soția sa Sașa, care împreună cu fiica lor Ioana, trăiau retrase în Argeș, încă din 1891. Sașa Odobescu era fiica faimosului general rus Pavel Dimitriovici Kiselev, președinte plenipotențiar al divanurilor Moldovei și Țării Românești pînă în 1834 și a Alinei Băleanu. Alexandru Odobescu se căsătorise cu ea la vîrsta de 24 de ani.
Cuplul Odobescu fu condus în sufragerie, unde fu prezentată mama Ortensiei. După ce schimbară cîteva cuvinte, Ortensia se întoarse către Odobescu:
-Alex, noi femeile te rugăm să ne lași un timp singure. Ai la dispoziție camera alăturată unde poți găsi cîteva cărți bune de cetit!
– Hortensia, uite de ce draga mea am venit și mi-am însoțit soțul și chiar prefer s-o fac pe „pețitoarea”. Îl iubesc enorm ca om, dar și ca savant. Îi doresc fericirea. Sînt dispusă să mă călugăresc decît să fiu o piatră în calea fericirii lui. Dacă tu ești adorata inimii lui, aveți acordul meu total!
Mama Hortensei care nu scosese nici un cuvînt pînă atunci, izbucni ca o avalanșă:
– Nu voi fi niciodată de acord ca fiica mea cu 30 de ani mai tînără decît el, să se mărite cu un bărbat bătrîn care a înșelat-o și batjocorit-o, ba a și compromis-o pe ea un trandafir în plină floare. Ar trebui să fie pedepsit pentru infamiile sale, iar eu ca mamă nu pot aproba căsătoria ficei mele cu un stricat, o căzătură…
În camera alăturată, așezat pe un scaun, guta nu-i dădea pace, cu urechea lipită de peretele subțire, Alexandru Odobescu asculta cutremurat replicile celor trei femei. Se ridică, își potrivi papionul, trase aer în piept și furios intră în toiul discuțiilor:
-Așa? Sînt un stricat, o căzătură? Mă azvîrliți acum, după ce pentru voi am făcut atîtea? După ce m-ați exploatat, m-ați torturat, m-ați împins la ultima mizerie, numai sînt decît o treaptă de aruncat?
Sînteți niște infame, infame… Pentru Hortensia m-am certat cu bunul meu prieten, Anghel Demetriescu, pentru că eram gelos de trecutul ei, pentru că-mi închipuiam că a fost amantul ei. El de fapt mi-a făcut cunoștință cu ea. Nu-l mai puteam suferi, îl uram din toate puterile sufletului. M-am apropiat de ea la școala unde ea activa. I-am trimis scrisori, flori, eram pradă unei mari pasiuni, care mă făcea să sufăr amarnic. Cu toată trivialitatea și răutatea acestei femei, o iubesc așa, încît sînt convins că, fără amorul ei, ar trebui să mor. Fără acest amor, viața n-ar mai avea nici un sens pentru mine. Sînt nenorocit, sînt adînc nenorocit, știu ce-mi rămîne de făcut!
Cu scăpări de fulgere în ochi, Odobescu se îmbracă și părăsește casa, urmat de soție „care nu știa cum să-l mai mîngîie”. Ajunge sfîrșit acasă. Nu-și găsește locul. Simte că tîmplele-i plesnesc. Se așează încet pe capătul patului. Pe măsuța sculptată cu trei picioare, sînt două scrisori. Le scrisese în noaptea de 8-9 noiembrie. Avusese presimțiri…
Recitește:
Draga mea Sașa,
În starea de neodihnă în care trăim din cauza patimei nenorocite pe care cu toții o cunosc, moartea este cea mai mîngîioasă odihnă pentru mine. Deci o voi primi-o cu plăcere. Numai durerea ce ea le va aduce lor mă face să văd într-însa unele fețe întunecoase… Viața, ea, precît o pot prevedea în viitor, mi se pare mult mai tristă, mai anevoioasă. Deci să primească toți cîți mă iubesc a mea moarte ca o curmare a unor grele și nefericite chinuri. Sfîrșesc aceste rînduri cu urări de fericire pentru iubita mea soție, pe care o rog să-și caute de sănătate ca să trăiască îndelung și să stea ca o pază bună lîngă Ioana noastră, lîngă bărbatul ei Teodor și lîngă copilașiii ce li s-ar putea naște”.
În cealaltă scrisoare adresată lui A. Demetriescu concluziona:
:… A fost (Hortensia) adevăratul mormînt al inteligenței mele, al iluziilor, ba chiar și al vieții mele”.
Tremurînd desface capacul unui flacon, pune în palmă o puternică doză de laudanum, pe care o dădu apoi peste gît. Respiră o dată, de două ori profund, și se întinse pe spate acolo lîngă marginea patului. Încet, încet, umbra nopții puse stăpînire pe trupul și mintea celui ce a fost Alexandru Odobescu.
În 1898, „tînăra profesoriță” din Bacău, obținea pentru studiul „Dicționar geografic al județului Bacău”, premiul Academiei Române.
Lasă un răspuns