Un imperativ actual: recîștigarea publicului
Legătura dintre manifestările despre care voi vorbi în această cronică se va vedea la sfîrșitul ei. Înainte de a le prezenta, tare aș vrea să știu de cînd n-ați mai fost la un concert de muzică populară sau la un spectacol de operă. Probabil de foarte multă vreme ca s-o recunoașteți chiar față de voi înșivă. E vară, caniculă, lumea stă cu geamurile deschise, de dincolo de perdele se aud muzici de toate felurile, numai populară, de operă sau simfonică nu. Cînd merg sau cînd vin de la serviciu, pe lîngă mine trec mașini ce lasă în urmă, cel mai adesea, cîntece pline de inflexiuni orientale, cu văitături comice despre gagici infidele, bani și dușmani, sau cu exultări gen „Le-le-le,/ Ce frumoasă este viața/ Cînd bei cu băieți pînă dimineața!”. Cîntece de bar, de bazar și de mahala. Asistăm, oare, la o omogenizare prin „hip – hop” și manele?
Ca să scap de un asemenea gînd oribil, în ultimile patru – cinci duminici am urmărit emisiunea „Tezaur folcloric” care, alături de „Teleenciclopedia”, e una dintre cele mai longevive ale Televiziunii Române: are douăzeci de ani! Este ca o abluțiune, te purifică. Are, de fiecare dată, lucruri frumoase. Primul e ținuta interpreților. Figurile lor au noblețe și majestate. Așezați lîngă ele pe cele ale unor raperi și punkiști și veți vedea modelul și caricatura. Broboada face ca profilul Niculinei Stoian sau al Nicoletei Voicu, pentru a mă limita doar la două exemple de cîntărețe populare, să pară bun de efigie. În schimb, coafura „arici” a cutărei vedete de muzică pop îmi evocă personaje de pandemoniu. Busturile celor dintîi sînt evidențiate de cămășile cu altițe și cingători fotelor. Din costumația „vedetei” sare în ochi doar chilotul cu bridă. Contrastele sînt prea mari pentru a mai insista asupra lor.
Cîntecul popular are versuri cu frăgezimi de limbaj și gesturi tandre, uitate sau ignorate. Unde mai auziți „frunzuliță mere coapte”, „foaie verde garofiță”, „foaie verde păpușoi”, „foaie verde matostat” etc. Apropo, știți ce-i „matostatul”? „Jasp cu pietre roșii ca sîngele”.
Unde mai auziți, apoi, de „umbra liliacului” sau a mărăcinelului? Unde de „dor greu ca pămîntul”, sau de supărare împinsă pînă la uitarea de sine („N-am simțit vîntul că bate,/ Nici ploaia că-mi cade-n spate”), sau de blesteme ca acesta: „Bădița cu ochii negri/ M-o mîncat, mînca-l-ar viermii!”? În cîntecul popular, bărbatul și femeia au, fiecare, personalitate. El e puternic, „fălos”, distins, știe cum să-și pună pana la pălărie într-un fel atractiv. La rîndul său, ea e simțitoare, drăgăstoasă, dar, nu o dată, fermă, cu suflet tare: „ce-a lăsat, e bun lăsat”, nu revine asupra hotărîrii, chiar de-ar fi „să crape lumea toată!” Făceți acum comparație cu imaginea bărbaților și a femeilor din manele: ei, fanfaroni, „cocoși” atomici; ele, niște sclave sexuale. „Fac cu ele tot ce vreau, declară, în ritm sacadat, un „autor”, iar așa-numitul Adrian Copilu – Minune îl confirmă statistic: ” Am avut peste 600 de femei” ( vezi „Libertatea” de miercuri), ceea ce alde Don Juan și Casanova n-au fost în stare. În fine, nu puține din cîntecele populare ascultate în emisiunea Mărioarei Murărescu amestecă tristețea cu umorul. De pildă, într-o baladă, Gheorghe Roșoga deplînge astfel îmbătrînirea unuia care odinioară era un vestit amorez, iar acum e respins cu grație de noile promoții: „Eu le spun: Pupa-v-aș gura,/ Ele-mi răspund Săru’ mîna!”. Umorul e prezent și într-un cîntec al Mioarei Velicu (apariție ce exprimă vigoare, simplitate, poftă de viață), în care fata „lasă sapa la pămînt”, pe ogor, și aleargă la joc, „să rupă ochinca-n cinci”. Într-o lume în care despre „specific” se vorbește cu jenă, folclorul arată că, în ciuda tuturor negațiilor, el continuă să existe, sub forma mîndriei locale, respectiv a atașamentului la valori dominante ca: hărnicie, talent, frumusețe etc.
Acolo unde e operă, singură televiziunea poate satisface gustul pentru acest gen. Ceea ce oferă ea, de obicei, sînt înregistrări ale unor spectacole lirice date în săli ce au, exclusiv, această destinație. În urmă cu o săptămînă, însă, TVR Cultural a transmis în direct „Traviata” de Giuseppe Verdi, producție a operei din Brașov, desfășurată într-un „spațiu neconvențional” : Arenele Romane din Capitală. A fost, cum remarcau muzicologii Grigore Constantinescu și Viorel Cosma, „un spectacol de mare ținută”, superior (după aprecierea celui de-al doilea) multora din cele prezentate la Festivalul „Verdianeum”, din Italia, chiar dacă unele probleme (de sonorizare, de lumini etc) au lăsat de dorit. Punctul forte al reprezentației l-au constituit cîntăreții din fruntea distribuției: Felicia Filip (Violeta) care, după spusele sale, a mai jucat acest rol de vreo două sute de ori, pe scene din 24 de țări, Massimiliano Drapello (Alfredo) și Valentin Marele (tatăl), un bariton viguros, dublat de un actor expresiv. Datorită regiei inteligente (Cristian Măhăilescu) și conducerii muzicale (Petre Sbîrcea), precum și celorlalte elemente (cor, scenografie, costume, etc.), noua „Traviata” (ieșită în pragul celei de-a 150-a aniversare de la premiera absolută) a avut ritm și atmosferă, a marcat convingător trecerile de la frivolitate la gravitate, într-un cuvînt: a emoționat.
Care-i, acum, legătura dintre cele comentate mai sus? Atît emisiunea „Tezaur folcloric” cît și „Viva la muzica” (în cadrul căreia s-a transmis „Traviata”) arată că din ambele direcții se încearcă recîștigarea publicului, că se iese în întîmpinarea lui. Trei din episoadele „Tezaurului” au avut ca material un spectacol filmat în parcul stațiunii Buziaș. Pe băncile din fața scenei, am văzut oameni cu palmele grele, nu prea dedate cu aplauzele, bătînd aerul de sus în jos, poc- poc-poc, femei cu copii în brațe, persoane simple, cu urechea și inima la muzica populară. Spectacolul de la Arenele Romane s-a vrut, de asemenea, pentru un public larg, organizatorii folosind (un „cîrlig”, o „surpriză” care să amuze) în locul cortinelor dintre acte jeturi de artificii. Deși doar ici-colo, semne de reușită sînt: la Galați, un spectacol cu „Nabucco”, dat în parcul orașului, a fost urmărit – se spune – de 12.000 de oameni. E o dovadă clară că audiența se poate obține și cu lucruri de calitate, nu numai cu „circ”, cu lucruri dubioase, ori, pur și simplu, de prost gust.
Lasă un răspuns