Constantin CĂLIN
Vestea că la sfîrșitul acestei săptămîni vor fi aduse la Bacău, pentru două zile, moaștele Sfintei Tereza a Pruncului Isus și a Sfintei Fețe m-a făcut să recitesc autobiografia sa, „Istoria unui suflet” ( Ed. Pauline, 1998) și să-i parcurg și celelalte scrieri (plus dosarul în vederea canonizării), publicate într-un masiv volum din 1924. Memoriile de sfinți sînt rare, la fel și cele de tineri. Sfînta Tereza le-a început pe ale sale la vîrsta de 22 de ani, cînd a luat condeiul în mînă pentru a scrie și versuri. „Istoria” (încadrabilă în categoria de „Memorii fraterne”/ Memoires Fraternels) i-a fost cerută de sora ei Paulina ( Maica Agnes de Jesus) și, ulterior, de o altă stareță a mănăstirii din Lisieux (Calvados-Franța). Narațiunea redă un itinerar frămîntat ce are ca țintă atingerea sfințeniei. Tereza, al nouălea și ultimul copil al unei familii burgheze din Alencon, a vrut de la trei ani și a reușit să ajungă o sfîntă. Uimitor, faptul ridică o serie de întrebări privitoare la ereditate, la educație, la înclinații, la starea de sănătate etc. Tereza s-a născut cînd părinții săi aveau 50 de ani (tatăl) și, respectiv, 43 (mama). El era un mic proprietar, ea o dantelăreasă. În tinerețe, ambii bătuseră la porțile unor mînăstiri, cu intenția de a se călugări, dar n-au fost admiși. Louis Martin pentru că nu știa limba latină; Maria-Zelia Guerin fiindcă, văzînd-o, maica superioară i-a spus că Dumnezeu nu dorește asta în cazul său. O curiozitate, căsătorindu-se, ei nu se aproprie unul de celălalt zece luni, trăiesc ca frate cu soră, apoi deduc că menirea lor e să aibă cît mai mulți copii. Au, într-adevăr, nouă, doi băieți și șapte fete, din care cinci vor trăi, toate devenite călugărițe. Mama moare relativ tînără, la 47 de ani, iar tatăl, după o succesiune de atacuri cerebrale și alunecarea ireversibilă în nebunie, la 71.
Împărțită de ea însăși în patru perioade, viața sfintei începe idilic și sfîrșește tragic, prematur, la 24 de ani. Din scrisorile mamei sale, folosite ca material pentru evocarea copilăriei, se văd semnele predestinării. În ele, Tereza apare ca un copil diferit de ceilalți: are „chipul unei ființe alese”, o sensibilitate extremă, inteligență surprinzătoare, o memorie formidabilă (își amintește vise din vremea prunciei!), o generozitate neobișnuită, o tendință irepresibilă de a se destănui și de a-și expune defectele, dintre care mîndria și încăpățînarea sînt cele mai mari. Îi place să meargă la biserică împreună cu părinții (catolici practicanți, prezenți la toate slujbele, riguroși în ținerea abstinențelor și posturilor, consecvenți în respectarea repaosului duminical și a celorlalte sărbători) și cu surorile. Cînd, dintr-un motiv sau altul, n-o poate face, pe durata liturghiei, umblă prin casă tăcută și în vîrful picioarelor, fără ca să i-o ceară cineva. Receptivitatea sa e ireversibil orientată către lucrurile mistice. Primul cuvînt pe care poate singură să-l citească e „Ceruri” (cerul ca patrie eternă e unul din reperele gîndirii sale), iar prima predică pe care o înțelege și care o mișcă profund e despre Patimi. Modelul său terestru e Paulina, sora mai mare cu 12 ani, călugăriță. A hotărît să fie ca ea înainte de a ști ce înseamnă termenul
„călugăriță”.
O lovitură dureroasă, moartea mamei nu înseamnă sfîrșitul vieții idilice. Familia se mută de la Alencon la Lisieux, dar tabieturile și ritualurile sînt păstrate: plimbări zilnice, vizite la biserici, plecări la pescuit etc. În timpul uneia din acestea din urmă se produce o furtună. Tereza nu numai că nu se sperie, ci e încîntată cînd un trăsnet cade undeva pe aproape. Iarna, după-amiezile, tatăl și fetele joacă dame, cele mai mici, una pe un genunchi, alta (Celine) pe celălalt. Uneori, el cîntă sau recită „versuri pătrunse de adevăruri veșnice”. Tot împreună își fac rugăciunile. După ce se pregătesc de culcare, fetele trec, în ordinea vîrstei, să-i spună tatălui noapte bună. În această atmosferă, predispozițiile religioase ale Terezei se accentuează. Pe neașteptate însă, la 10 ani, ea e lovită de o boală ciudată (pusă pe seama diavolilor) cu prognostic sumbru: leșină, delirează. În ediția din 1924, tabloul suferințelor e deschis astfel:
„Îmi era teamă de absolut orice: patul îmi părea înconjurat de prăpăstii înspăimîntătoare; cuiele fixate în zidul camerei luau în ochii mei imaginea terifiantă a unor degete groase carbonizate, și mă făceau să scot strigăte de spaimă. Într-o zi, pe cînd tata mă privea în tăcere, pălăria pe care o ținea în mînă s-a transformat dintr-odată în nu știu ce formă oribilă, iar eu manifestam o spaimă atît de mare încît bietul tata a plecat plîngînd”. După jumătate de an, de Rusalii 1883, boala e învinsă. Eliberat de excese, sufletul Terezei caută în continuare desăvîrșirea.
Cu toate că-i recunosc vocația pentru călugărie, autoritățile ecleziastice locale ezită să-i aprobe cererea de a intra în Carmelul din Lisieux înainte de împlinirea vîrstei cerute de regulamentele mănăstirești: 17 ani. Pentru a obține dispensa necesară, Louis Martin, Tereza și sora sa Celine merg la Roma, în audiență la papa Leon al XIII-lea. De-a lungul întregii călătorii, Tereza se arată avidă de cunoașterea locurilor și oamenilor. Peisajele elvețiene o încîntă atît de tare și i se par atît de variate, încît ar vrea să fie, ca să le vadă, de ambele părți ale vagonului. La Milano urcă, alături de pelerinii cei mai curajoși, „pînă în vîrful ultimei clopotnițe”. Oriunde ajunge (Veneția, Bologna, Loreto, iar la întoarcere, Napoli, Pompei) o interesează monumentele religioase și vestigiile istorice. „Să vin la Roma fără să cobor în Coloseum?…”. Nu numai că o face, dar ignorînd avertismentele verbale și bariera spre ruine, le escaladează într-un mod frenetic. Scena audienței la papă e notată cu mînă sigură: „Leon al XIII-lea stătea așezat pe un fotoliu mare, era îmbrăcat simplu cu o reverendă albă, cu o mantie de aceeași culoare iar pe cap nu avea decît micuța calotă. În jurul lui stăteau cardinali, arhiepiscopi și episcopi, dar nu i-am văzut pe fiecare neavînd ochi decît pentru Sfîntul Părinte; treceam prin fața lui în procesiune, fiecare pelerin îngenunchea cînd îi venea rîndul, sărutînd piciorul și mîna lui Leon al XIII-lea, primea binecuvîntarea și doi membri ai nobilei gărzi îl atingeau discret indicîndu-i (pelerinului) să se ridice”. Papa îi ascultă cererea, însă răspunsul pe care i-l dă e ambiguu: „Bine… Bine.. Vei intra dacă vrea Bunul Dumnezeu…”
Odată ajunsă dincolo de gratiile Carmelului, istoria sufletului său intră în faza unor experiențe și mai dureroase. Practicarea „micilor virtuți”, zelul în toate împrejurările, mortificările (înfrîngerea voinței proprii, abținerea de la a da replici, refuzul de a-și sprijini spatele de ceva cînd stă culcată etc..), efortul de „a valorifica mizeria”, rămînînd fericită, o îmbogățesc spiritual, dar o și supun la „mari încercări de toate felurile (uneori întrebîndu-(se) chiar dacă Cerul există)”. O nouă boală, începută printr-o hemoptizie, în Săptămîna Mare din 1895, îi va aduce, după doar doi ani, sfîrșitul.
Sfînta Tereza a Pruncului Isus trăiește în ultima treime a unui secol numit ateu și stupid. În literatură ea e contemporană cu decadenții, simboliștii și naturaliștii. Care era orizontul lecturilor sale? Unul circumscris la cărțile didactice și atent selectate. În autobiografia sa, citează din Biblie, din „Imatația lui Hristos” de Thomas Kempis, din Sfînta Tereza din Avila, din Sfîntul Ioan al Crucii, dar și din Lamartine, din obscurul Alfred Besse de Lazare, din fabule. „Miere și ulei” găsește într-o carte cu conferințele abatelui Arminjon „despre sfîrșitul lumii prezente și misterele vieții viitoarte”. O dată face aluzie și la Xavier de Maistre, autorul „Călătoriei în jurul camerei mele”. Scrisul Terezei e spontan, cu imagini bucolice și numeroase diminutive. Rezistența și fascinația lui vin însă din acuitatea unor percepții, din maxima fervoare a mărturisirilor, din adevărul unor reflecții, (pe cît de precoce pe atît de profunde) și, mai ales, din frumusețea mesajului de iubire ce se ridică din cele mai multe pagini.
Lasă un răspuns