Da, fetelor, articolul acesta este pentru voi. Băieții, dacă vor să îl citescă, poate se vor supăra pe mine, căci vor găsi aici și adevăruri, care uneori sînt și dureroase.
M-am săturat! Efectiv mi-a ajuns pînă peste cap. Unde mă duc și unde mă întorc văd doar băieți care nu știu altceva decît să fluiere sau să scoată remarci cel puțin stupide. S-or crede mai interesanți așa! Țin să precizez că, deși voi vorbi despre persoana mea, am cumulat tot ceea ce am văzut și tot ceea ce vi se întîmplă vouă, fetelor. Nu e vorba doar de mine, nu sînt eu cu nimic mai deosebită, ci de voi toate, care în fiecare zi treceți prin ceea ce voi descrie mai jos.
Să vedem. Mă trezesc dimineața și mă îndrept spre stația de autobuz – mă duc la muncă. Încă din fața scării mă întîmpină doi măturători. „Ooo ! ‘mneața păpușică!”. Ajung la semafor. Stau, aștept. Din mașinile oprite la stop, cîțiva șoferi de taxi se holbează în neștire. Lîngă mine mai apare o tipă. „Uite, bă, la alea două. Mamă, mamă!!” În sfîrșit, se face verde. Traversez într-un sunet enervant de claxon. Urc repede în autobuz, dau la bilet, mă țin de bară și încerc să mă gîndesc la ce subiecte am să scriu azi. Nu pot. Din spate aud niște șușoteli. ” Băi, da’ e bună rău. Poate se întoarce să-i vedem și plămînii”. Nu bag nimic în seamă și încerc să mă concentrez asupra treburilor mele. După vreo două stații autobuzul deja e plin. Simt deodată o mînă cum se lipește foarte încet de fundul meu. Întorc capul. Un bărbat la vreo 30 de ani, cu gabarit depășit și cam colorat, îmi rînjește și îmi face din ochi. Fac cum pot, mă învîrt, mă întorc și ajung în spatele autobuzului. Liniște și pace. Cobor frumos și o iau la pas spre redacție.
„Miau, miau, ce faci bunăciune?”, „Ham! Ce ți-aș face!!”,
” Muuu!!! Ce de ugere!!!”, „Bau! Ce, te-ai speriat?”, „Iuhuuu!!!!”, Dacă mai am și norocul ca pe drum să întîlnesc un camion al armatei plin cu militari, atunci chiar că e frumos: „Heeeiii!! Oaauu!! Iuhuu!! Behehe!! Miau! Pusi pusi!! Țuca, ce faci?” Vă sună cunoscut, fetelor? Da, știu. Apoi, mai sînt și acele sunete care nu pot fi reproduse în scris.
Și dacă ar fi numai exclamațiile!! De obicei, onomatopeele sînt însoțite de gesturi. Mai o mînă care apucă în trecere fundul, ba o față holbată care se izbește de a ta, o privire hulpavă aruncată în zona decolteului. Ce pot face eu? Trec mai departe, nervoasă, roșie la față, cu mii de draci care mi se urcă pînă în creier. Să îi pocnesc? N-am tupeul (și în plus s-ar putea să riposteze). Să îi înjur? Și cu ce m-ar ajuta?
Așa că îmi văd de drum și ajung la serviciu ca vai de mine. Dar asta nu e tot. Știți și voi senzația jenantă cînd te duci seara în oraș cu prietenele la o terasă și nu poți să te simți bine pentru că apar „cățelușii”. „Domnișoarelor, nu vă supărați, știți cît e ceasul?”, iar el, bineînțeles, ați ghicit, are ceasul la mînă. „Vă deranjez puțin, dar prietenul meu s-a îndragostit de dumneavoastră!” Răspunsul vine sec. „Da, și?” Atunci replica băiatului e foarte interesantă: „Lasă-le, că-s proaste.”
Așa sînt ei. Nu doar băieții, cei de vîrsta noatră, sînt așa. Deprinderea pare să vină încă din fragedă pruncie. Copii de cinci ani, care stau în fața blocului și exclamă „Mamă, ce picioare are!”, bineînțeles că apoi te fugăresc pînă reușesc să te piște de fund. Trecem la bărbații însurați, care merg cu copilul prin parc. „Andrei, du-te la fata aia și pune-i mîna pe picior!” Sau merg cu copilul și nevasta, și îți fac pe furiș din ochi.
Ce poți să mai faci? De fapt, nici nu mai am ce să mai comentez. Deja mi s-a acrit. Cred că îmi împărtășiți părerea, dar ce să facem, așa sînt ei și avem nevoie de ei. (Roxana ȘMIL)
Lasă un răspuns