FĂRĂ PREJUDECĂȚI Milionarii flămînzi

Cu excepția italienilor, care ne-au luat-o înainte cam cu o jumătate de secol la capitolul venituri bănești prin centa lire, românii sînt nația cu cei mai mulți milionari din lume. În pușculițele a cel puțin două treimi dintre conaționali se găsesc, cu siguranță, sume cu șase zerouri în coadă. Rar îl întîlnești pe rahiticul 1. Depinde de unde-și are omul slujba cea de toate zilele; la stat, la regii ori la privatizați. Un asemenea standard este, veți fi de acord, o performanță, dacă nu singulară, cel puțin una foarte rară. Cine se gîndea, de pildă, în urmă cu 12 ani, că s-ar putea petrece un asemenea miracol? Arătați-mi-l și îl propun fără șovăire pentru Premiul Nobel la perspicacitate. Cînd, în august ’90, s-au arătat primele simptome ale inflației, cîți au fost cei care au încălecat pe caii albi ai mirajului?

Acum, e fapt împlinit. Mînuim milioanele precum scamatorii de la circ pamblicile. Am devenit experți. De atîta prea – plin financiar, am renunțat și la plevușcă , spre a nu ne mai încurca în socoteli. Moneda națională nu-și mai are subdiviziunea Banul, iar suta a dispărut din calcule. Calculele încep de la cinci, cu care abia dacă-ți cumperi o cutie de chibrituri. O franzelă costă cam cît salariul lunar al unui boss de dinainte de ’89, un kilogram de carne, cît o Dacie berlină, iar un salariu ceva mai acătării, cît o super Nova.

Dar, haideți să nu mai fim așa de cusurgii, să găsim la toate nod în papură și motiv de reproșuri. Sîntem, sau nu, milionari? Poate spune careva că nu? E drept, am mai fost pe-atît de avuți pe la sfîrșitul anilor ’50, mai exact după reforma monetară din vara lui ’47 (doar o coincidență?), cînd brusc românul a devenit milionar, de-și umplea saltelele cu bancnote și dormea vise plăcute, cu plăcinte și curcani fripți pe masă. Atunci am văzut cei mai mulți oameni morți. De foame. Și copii rahitici sau distrofici. Schelete ambulante. Cu milioanele la chimir. Patru carboave chilu’ de mălai. Roata se-nvîrte, nu-i așa?; evoluție în cerc, toate cîte se întîmplă au același punct de pornire și de întîlnire. Evoluție ciclică, spunea unul Valev, un sîrb, prin ’64. Uite că acum mă văd silit să-i dau dreptate! Acu’, ce-i drept, nu e păcat: milioanele-s mai puține, dar sînt! Nu plecăm cu milionul la piață și ne-ntoarcem cu coșul zilnic destul de fudul în goliciunea lui? Este! Nu ne calculăm și ne plătim datoriile în milioane? Nu costă un sicriu două milioane și o înmormîntare vreo 15- 20? Să-l văd pe ăla care spune altfel, că-i dau milioanele din buzunar. Că tot nu fac mare lucru cu ele! Doi șomeri, milionari – se-nțelege, au 1,3 milioane pe lună, stau de vorbă în fața unui galantar cu produse ce le fac ochi dulci: Vasile, spune primul, cam instabil pe picioare din cauza „minusurilor” din stomac; am o centă cu care nu știu ce să fac; dac-o investesc la bancă iau dobîndă, dar nu o să mai aibă cine s-o cheltuie, simt că mă cam duc; dacă cumpăr potol, rămîn fără capital și ratez șansa de a deveni miliardar. Ce mă sfătuiești? Amicul apatic își numără emineștii și evită răspunsul. Probabil, se gîndește: așa de bogat n-am fost niciodată, mama ei de sărăcie!

Mă întreb și eu: de ce or fi banii noștri cam galeși la culoare, maro- roșcat în degrade? Ia să fi fost verzi precum iarba, nutriți și plini de vitamine, să vezi atunci ce i-am fi bătut pe amy la spate?

Chiar: de ce? (Mihai Buznea)