Sfîrșitul mileniului doi a fost marcat de întoarcerea lumii la natură, la leacurile tradiționale, care și-au dovedit, de sute de ani, eficiența. Nici n-ar putea fi altfel, atîta vreme cît românii au fost binecuvîntați cu păduri și dealuri pline de flori și ierburi de leac. Multă vreme s-a crezut că „buruienile de leac” au puteri ascunse și misterioase, iar folosirea lor era însoțită de o serie întreagă de vrăji și descîntece. Studiind puterea vindecătoare a diferitelor plante folosite de popor, oamenii de știință au dezvăluit o bună parte din „tainele” ascunse ale acestora. Valorificate în fel și chip, plantele sînt acum transformate în medicamente veritabile, numai bune să ne scape de boli și suferințe. Pentru ca efectul curativ al plantelor medicinale să fie cît mai eficient, recoltarea și depozitarea lor trebuie făcute doar în anumite condiții.
Recoltarea, condiționarea, uscarea, ambalarea și păstrarea plantelor medicinale
Asigurarea unei minime rezerve de plante medicinale pentru o mică farmacie a casei implică două mari aspecte. Pe de o parte este necesară o bună cunoaștere a speciilor ce urmază a fi recolate, în special cu sesizarea diferențierelor de acele specii cu care se pot face confuzii. În unele cazuri există chiar pericolul recoltării unor plante toxice, așa cum este cazul platei medicinale denumită în popor Coada calului, care poate fi confundată ușor cu o plantă asemănătoare, deosebit de toxică și care crește cu precădere în locuri umede. Pe de altă parte se impune cunoașterea unor noțiuni despre recoltarea, uscarea, condiționarea și păstrarea acestor plante. Nerespectarea unor reguli simple legate e aceste aspecte ar putea duce la diminuarea sau chiar pierderea substanțelor active conținute, ceea ce înseamnă, de fapt, reucerea sau chiar pierderea valențelor lor medicinale. Un mare avantaj al utilizării plantelor recoltate de membrii familiei este, în primul rînd, cunoașterea certă a provenienței, respectiv a zonei din care au fost recoltate plantele, precum și data exactă a recoltării. Iată cîteva reguli simple, aplicabile în condiții casnice, privind recoltarea, condiționarea și păstrarea plantelor medicinale.
Recoltarea plantelor medicinale din flora spontană
De la plantele medicinale se recoltează, în funcție de specificul fiecărui sortiment, florile, frunzele, partea aeriană, rădăcinile și rizomi, fructele, semințele, cojile sau mugurii.
Momentul optim de recoltare
Conținutul plantelor medicinale în substanțe active este puternic influențat de recoltarea acestora la momentul optim. Variațiile de conținut în substanțe active sînt mari atît în în perioada de vegetație, cît și în cursul unei zile. Se deoebesc, așadar, două categorii de perioade optime în funcție de stadiul de vegetație al plantei cît și de perioada din zi. Plantele recoltate înainte de momentul optim nu au acumulat încă substanțe active la potențialul speciei. Depășirea acestui moment, chiar și numai cu cîteva zile, duce la recoltarea unor plante medicinale cu aspect necorespunzător: flori trecute de fructificație, frunze pătate, rădăcini seci, etc. Uneori, prin scuturarea florilor sau semințelor, se poate pierde complet posibilitatea recoltării unui anumit sortiment de plante medicinale.
În cursul perioadei de vegetație momentul optim de recoltare este influențat de o serie întreagă de factori.
Condițiile atmosferice. Datorită diferențelor climaterice existente de la an la an, vegetația unei anumite specii decurge diferit. Spre exemplu, înflorirea se poate produce datorită temperaturilor mai ridicate sau mai scăzute, cu diferențe de de 15-20 de zile sau chiar mai mult față de medie. Totodată, condițiile atmosferice fac să difere perioadele de recoltare pentru aceeași specie între diferite zone.
Latitudinea. La latitudini mai mici, temperaturile medii mai ridicate grăbesc vegetația plentelor. Spre exemplu, deși România este o țară relativ mică, diferența de patru grade latitudine dintre extremitatea sudică și cea nordică, fac să existe, pentru aceeași specie, diferențe de două-trei săptămîni pînă la atingerea maturității optime de recoltae.
Altitudinea. Diferențele de altitudine au același efect în maturizarea plantelor ca și diferențele de latitudine. Florile de soc, de pildă, în zona montană se pot recolta chiar și cu o lună după ce s-au trecut în zona de cîmpie.
Expunerea. Vegetația de pe plantele expuse la soare este mult mai avansată, deoarece primește o cantitate cu mult mai mare de lumină și de căldură.
Condițiile de sol. Datorită faptului că solurile ușoare, nisipoase, bine afînate, se încălzesc mai ușor, plantele au aici o perioadă de vegetație cu mult mai scurtă decît pe solurile grele, compacte.
Cum se face recoltarea fiecărei părți de plantă în parte
Pentru fiecare grup de părți de plantă există un anumit stadiu optim în care se face recoltarea. De regulă, recoltarea trebuie făcută după ce se ridică roua și numai pe timp uscat pentru că umiditatea poate duce la deprecierea substanțelor active din plante. Recoltarea se face, de regulă, manual, pentru unele din plante folosindu-se uneori, și unelte simple.
Florile: Se recoltează, în general, la începutul înfloririi, cînd unele flori sînt chiar în stadiul de boboc, dar și în faza înfloririi depline. Recoltarea florilor trebuie să solicite cea mai mare atenție, deoarece, la unele specii, înflorirea poate dura doar cîteva zile. Se desprind ușor de pe ramuri, pe cît posibil fără codiță, prin scututrare sau batere. Florile care sedesprind mai greu de pe tulpină se taie cu cuțitul sau cu forafeci speciali iar pentru plantele cu ramnificații bogate și număr mare de inflorescențe, cum este cazul mușețelului, de exemplu, se folosesc recolatatori speciali, sub formă de pieptene.
Frunzele: Se recoltează atunci cînd acestea au ajuns la deplina maturitate și au căpătat forma, dimensiunile și culoarea normale. În acest caz, perioada de recoltare poate fi mai lungă, însă depășirea ei poate duce la pătări sau mdificări de culoare ale frunzelor.
Părțile aeriene. Se recoltează, de regulă, în perioada înfloririi, înainte de fructificare. Culegerea manuală, prin desprinderea fiecărei frunze în parte cu o porțiune cît mai mică de codiță, este o metodă mai puțin productivă. Se obțin, însă, frunze de o calitate foarte bună. În acest fel se pot alege doar frunzele bine dezvoltate, neatacate de viroze sau insecte. O metodă mai rapidă este recoltarea prin strujire, adică prin trecerea rapidă a mîinii strînse în lungul ramurii plină de frunze. Dezavantajul în acest caz este că se adună odată cu frunzele bine dezvoltate și cele mai puțin corespunzătoare din punct de vedere calitativ.
Rădăcinile și rizomii: Se strîng, de regulă, în două perioade, de la plantele care au repaos vegetativ anual: fie înainte de pornirea vegetației fie după căderea frunzelor, respectiv cînd substanțele active se retrag în aceste organe subterane. Recoltarea rădăcinilor și rizomilor în plină perioadă de vegetație face ca ele să fie seci, lipsite de conținut, substanțele active migrînd în părțile aeriene. Se culeg prin dezgropare, cu ajutorul unor sape sau cazmale. Dacă materia primă este în masă și pe un teren care nu are altă folosință, dezgroparea se face cu plugul, rădăcinile alegîndu-se apoi din brazde, așa cum este cazul păpădiei, cînd se face desfundarea lucernierelor sau trifoiștilor îmbătrînite.
Cojile: Se recoltează de la plantele aflate în repaos veetativ, înainte e pornirea în vegetație, deoarece seva permite desprinderea mai ușoară a cojii de lemn. Cu ajutorul unui briceag se taie inele la distanțe de 20-25 de centimetri, care se unesc apoi, prin tăieri longitudinale. SE obțin fragmente î formă de tub sau de jgheab. Sînt contraindicate metodee de cioplire sau așchiere, pentru că, odată cu coaja, se iau și fragmente de lemn. Unele coji, cum ar fi cele de salcie, se desprind foarte ușor prin jupuire. Se recoltează numai cojile netede, fără crăpături, de la ramurile tinere.
Mugurii: Se recoltează, de asemenea, la începutul perioadei de vegetație, înainte de a se deschide, cînd mugurii sînt lipicioși datorită substanțelor rășinoase. Se culeg, prin ciupire, numai muguri nedesfăcuți dar bine dezvoltați.
Fructele: Se strîng doar la cocere deplină, atunci cînd au culoarea și aroma caracterisitcă. Depășirea acestui moment duce la recoltarea unor fructe necorespunzătoare, sau chiar la pierderea recoltei prin scuturare. Fructele care rămîn pe ramuri și după coacerea deplină, pot fi culese și mai tîrziu, după ce au mai pierdut puțin din umiditate. Fructele cărnoase se culeg cu mîna, bucată cu bucată. Fructele care se desprind ușor de pe crengi se pot culege prin scuturare sau batere. Fructele care cresc în ciorchini sau formează inflorescențe numerose, se taie cu foarfeci speciali sau cu cuțite.
Lasă un răspuns