Puțini dintre oamenii de afaceri băcăuani se bucură de celebritatea pe are o are Gheorghe Milea. Spre deosebire de alți patroni de prin partea locului, Gheorghe Milea mai crede, încă, în puterea cuvîntului dat, în contractele ce pot fi încheiate doar printr-o strîngere de mînă și în onoarea care trebuie să domnească în orice mediu de afaceri. Dacă în urmă cu cîțiva ani era intens curtat de o serie întreagă de partide, politicenii au ajuns acum să ocolească orice manifestare unde este anunțată prezența omului de afaceri din Dărmănești. Și asta pentru că Gheorghe Milea este mai mult decît un personaj incomod. Cu riscul de a-și ridica în cap multă lume, nu ezită niciodată să spună pe față orice lucru pe care îl consideră incorect și care îl deranjează.
Recunoaște singur că este un om norocos. Într-o viață de om, Gheorghe Milea a văzut lucruri pe care alții nu ar fi reuși să le vadă nici în zece vieți. În plin comunism, cînd puțini români avea privilegiul să iasă din țară, el a avut șansa să străbată toată Africa și toată Europa și să trăiască în afara granițelor țării mai mult decît a stat pe acasă. „Milea a stat mai mult prin Occident. Este deja stricat, nu mai poarte gîndi ca un român de rînd”, spunea mai în glumă, mai în serios Neculai Lupu, președintele Consiliului Județean din Bacău, acum cîteva săptămîni cînd s-a desfășurat „Săptămîna afacerilor de succes”. Gheorghe Milea s-a întors din Occident, și-a pus la bătaie toți banii cîștigați pînă atunci și și-a dezvoltat propria afacere. După ce a cunoscut ce înseamnă succesul în afaceri, Gheorghe Milea este cuprins acum de o mare lehamite. „Cea mai mare greșeală a vieții mele a fost întoarcerea în țară. Ca să obții un credit de la Guvern în România trebuie să depui o garanție de 140%, în timp ce în Germania trebuie să depui garanție doar 30-40% din valoarea creditului. În același timp, o serie de oameni politici protejați de sistem stau în spatele afacerilor cu lemn și nu au nici o treabă cu plățile”, ne-a spus omul de afaceri.
La Dacia Service a fost coleg cu primarul Sechelariu
Gheorghe Milea mai are puțin și împlinește 52 de ani. „M-am născut pe 5 decembrie 1950, în Dărmănești, acolo unde este acum mijlocul lacului de acumulare. Aici mi-am făcut școala generală și tot de aici am plecat la școala profesională”, povestește Gheorghe Milea. După terminarea școlii profesionale, a lucrat, preț de cîțiva, ani ca mecanic de utilaje la construcția barajului de la Valea Uzului. „A fost primul meu loc de muncă. Am învățat multe lucruri de la oamenii pe care i-am avut lîngă mine, însă, cînd am plecat în armată, știam sigur că nu o să mă întorc prea curînd înapoi”, mai spune Gheorghe Milea.
Presimțirile sale aveau să se adeverească puțin mai tîrziu. Avea 20 de ani, era dornic să se ia în piept cu viața și, mai ales, dorea să învețe cît mai multe despre mașini. Așa că, după ce a terminat armata, s-a dus glonț la Pitești, unde s-a angajat la fabrica de automobile. În numai două săptămîni, era deja șef de echipă. Lucra opt ore pe bandă, la linia de ansamblat motoare, iar după încheierea programului mai făcea suplimentar alte trei-patru ore, pentru a învăța cît mai multe despre autotuturisme. După aproape doi ani de lucru la Pitești, era convins că a învățat tot ceea ce se putea ști despre mașini. Între timp i se făcuse un dor nebun de casă, așa că, în 1973, s-a întors înapoi la Bacău, unde s-a angajat la Dacia Service. Aici a avut aceeași evoluție ca cea de la fabrica de autoturisme Dacia Pitești. După numai o lună de la angajare, deși era doar un mecanic de categoria a VI-a și avea doar 25 de ani, a fost numit șef Birou Garanții pe filiala Moldova a Dacia Service. Își aduce aminte acum cu plăcere de Doru Irimia, Ion Țurcanu, Ion Călugăru și de o serie de alți foști colegi din acea perioadă, oameni cu care s-a înțeles foarte bine și de la care a avut ce învăța.
Printre colegii pe care care i-a avut în acea perioada la Dacia Service s-a numărat și actualul primar al Bacăului, Dumitru Sechelariu. „Deși îl cunosc de atîta vreme, nu m-am dus niciodată la el pentru rezolvarea unor probleme personale. Mi le rezolv întotdeauna singur. O singură dată m-am dus la el, în luna februarie a acestui an, cu o ducumentație scrisă, legată de distrugerea pădurilor din Valea Trotușului. Mai există, ce-i drept, cîteva firme arabe ce desfășoară aici activitați de exploatare a lemnului care sînt facilitate de oameni politici și de stat. Însă o mare parte dintre probleme au fost, pînă la urmă, rezolvate”, mai povestește Gheorghe Milea.
„Am făcut asistență tehnică pentru mașinile vîndute de Ceaușescu în Africa, înainte de cutremur”
La Dacia Service a lucrat pînă în anul 1977, cînd a fost detașat ca agent tehnic în mai multe țări din Africa. „Am făcut asistență tehnică pentru mașinile vîndute de Ceaușescu în Africa, înainte de cutremur. Șase luni am stat, rînd pe rînd, în Coasta de Fildeș, Gabon, Camerun și Liberia. Atunci am simțit pentru prima oară ce înseamnă să ai mulți bani. Cîștigam cîte 1.500 de dolari pe lună, iar în țară nu puteam aduce decît cel mult 150 de dolari. Aveam asigurată cazarea și masa, așa că nu mai știam pe ce ce să mai cheltui banii”, își aduce aminte Gherghe Milea. Pînă la urmă, a făcut ce a făcut și tot a intrat în țară cu ceva mai mulți bani din cei cîștigați în cele șase luni petrecute în Africa. Și-a cumpărat de undeva un imens lanț de aur la care și-a prins un medalion, tot de aur, de vreo jumătate de kilogram. La intrarea în țară, a fost întrebat la vamă dacă are de declarat ceva obiecte de mare valoare. Milea și-a arătat atunci medalionul de la gît și a recunoscut că este din aur.
„Fugi de aici că te-a păcălit cineva. Ți-ai aruncat banii degeaba. Cum să fie din aur, așa un medalion, te-a păcălit cel care ți l-a vîndut”, i-a spus vameșul. Milea a intrat în joc, a făcut-o puțin pe disperatul că a pierdut o groază da bani și a intrat, bine mersi, cu jumătatea de kilogram de aur în țară. La nici două luni după ce s-a întors din Africa, a fost trimis în Germania Federală, unde nu a stat decît cinci luni, pentru că nemții s-a dumirit repede cam cum stă treaba cu Daciile noastre și au renunțat să mai achiziționeze mașini românești. După alte două luni de stat în țară, a fost din nou trimis să asigure service pentru mașinile livrate la export. De data aceasta, destinația a fost Viena – Austria, unde a stat mai bine de un an și jumătate. „Mai aveam în echipă alți cinci colegi de la Dacia Service din Bacău. Am reușit să menținem bine piața. Fabrica din Pitești livra anual cîte 1.500 de mașini în toată lumea, dintre care cinci – șase sute erau vîndute doar la Viena”, mai spune Gheorghe Milea. Și aici, cîștigul său era cu mult peste media salariului pe care îl ridica în țară. Primea lunar în jur de șase mii de șilingi, în vreme ce un austriac, pentru o muncă asemănătoare, primea un salariu de opt-zece mii de șilingi. El, însă, avea casa și masa asigurate, așa că îi rămîneau suficient de mulți bani pentru cheltuială.
A fugit în Austria în 1985
În 1981 s-a întors înapoi la Bacău, unde s-a înscris la școala de maiștri. În 1982, s-a retras mai aproape de casă și s-a angajat la Dacia Service din Tîrgu Ocna. În 1984 a fost trimis, pentru șapte luni, să asigure service-ul mașinilor românești livrate în Danemarca. A fost ultima detașare de serviciu în străinătate. În 1985, un unchi al său, Ion Avram, fost ministru al construcțiilor de mașini, a făcut imprudența să îl contrazică pe Ceaușescu într-o problemă tehnică, legată de funcționarea Șantierului Naval din Oltenița. Ion Avram a fost imediat schimbat din funcție, iar lui Gheorghe Milea i s-a interzis orice ieșire din țară. Stătea ca pe ace. Nu a dus-o rău nici în țară, însă gustul traiului în Occident era greu de uitat. Pînă la urmă, printr-un complex de împrejurări, a reușit să prindă, în 1988, o excursie în străinătate. Avea o fiică, la școală, pe care a lăsat-o în grija socrilor. Și-a făcut în liniște bagajul, știind că nu se va mai întoarce niciodată în țară. Pleca cu gîndul să cîștige bani și să se stabilească în Austria, la Viena, acolo unde se simțise atît de bine vreme de trei ani și jumătate.
Odată ajuns aici și-a dat seama că nu putea cîștiga chiar atît de bine ca în Germania, așa că, după numai trei zile, a trecut granița în țara vecină. A cerut imediat azil politic, odată cu alți patru români. În vreme ce ceilalți au stat la interviul de obținere a statutului de azilant doar 15-20 de minute, Milea a fost interogat de ofițerii germani patru ceasuri la rînd. „Erau destul de suspicioși. Nu înțelegeau de ce un român care a reușit să plece de atîtea ori din țară cu acte în regulă cere azil politic. Norocul meu a fost că unul dintre ofițerii din comisia de acordare a azilului era un român de origine germană, care plecase din țară de cîțiva ani. El m-a sfătuit că, dacă o să îmi văd în liniște de treaba mea, nu o să mă deranjeze nimeni și nu o să am nici o problemă”, își mai aduce aminte Gheorghe Milea. Ceea ce nu știa, atunci, Milea era faptul că în Germania nu putea căpăta permis de lucru decît după un an de ședere în această țară. A lucrat pe unde a putut în perioada acelui an. Punea pavaje pe trotuare, repara mașini, făcea orice. După an, cînd și-a căpătat permisul de muncă, s-a angajat ca lăcătuș mecanic la o firmă o firmă care producea pavaje pentru trotuare.
Cum s-au pus bazele afacerii din Dărmănești
În timpul revoluției s-a gîndit că, în cinci -șase ani, România va putea demonstra Europei ce poate. Un soi de mîndrie l-a cuprins atunci pe românul plecat nu de multă vreme din țară. Și-a adus după cîteva luni și famila în Germania. Fiica lui, acum studentă în ultimul an în țară, a învățat preț de cîțiva ani într-o școală germană. Tatăl său nu a menajat-o în nici un fel. A lăst-o să lucreze, în paralel cu frecventarea cursurilor la școală, să învețe ce înseamnă un ban cîștigat cinstit. Din cîte spune acum Gheorghe Milea, se pare că fetei i-a prins extrem de bine experiența germană, care i-a schimbat total mentalitatea cu care venise de acasă. După deschiderea granițelor, care a urmat Revoluției din decembrie ’89, Gheorghe Milea a colaborat cu firma la care lucrase pînă atunci, la înființarea unei noi fabrici.
„Aveam deja drept de ședere definitivă în Germania, dar tot mă bătea gîndul întoarecerii în țară, de tot, nu doar ca om de afaceri. Mă gîndeam, însă, că nu mă pot întoarce mai devreme de zece ani. Am plecat cu gîndul să fac un capital mai mare, așa că încă nu era momentul să vin acasă”, mărturisește Gheorghe Milea. Fabrica cea nouă a fost pusă pe picioare cu salariații UTON Onești și cu utilaje fabricate de societatea oneșteană. De la UTON au plecat spre Germania 250 de tone de confecții metalice. Fabrica a fost gata în mai 1995. Producea pavaje din beton și diverse piese unicat, necesare pentru construcția de drumuri și case. Una dintre primele comenzi a venit din partea Disneyland din Franța, care a folosit la pavaj produsele fabricii construite de Milea și de salariații de la UTON. La terminarea fabricii, partenerii germani i-au oferit partea lui de profit: 570.000 de mărci. Bani mulți, pe care nu i-ar fi cîștigat nici măcar în Germania numai din salariu. Visul său de a prinde ceva capital se realizase, așadar, mai devreme decît sperase. S-a întors acasă, în Dărmănești, și și-a investit banii cîștigați în Germania în firma de prelucrare a lemnului ce este cunoscută astăzi drept Milea Impex SRL. Pornită la început cu doar cîțiva angajați, firma a ajuns acum să ofere 420 de locuri de muncă dărmăneștenilor. Între 1998 și 2000, din profitul obținut a reinvestit mai bine de 18 miliarde de lei.
De pe culmile succesului, la marea lehamite
„Am mers bine în 1995. Începînd, însă, din 1997, investitorul român a început să piardă din ce în ce mai mult siguranța zilei de mîine. A face un studiu de fezabilitate în baza unor legi despre care nu poți fi sigur că mai sînt valabile mîine nu poate decît să te aducă în pragul falimentului. Am sperat, în fiecare an, că va fi mai bine. Firmele particulare sînt folosite drept cobai. Guvernanții și instituțiile de stat fac tot felul de experiențe pe firmele particulare. Foarte mulți agenți economici privați sînt acum aduși în pragul falimentului. Motivul: legislația care se schimbă de la o zi la de nimeni nu mai înțelege nimic și valoarea exagerată a taxelor și impozitelor ce trebuie plătite de firmele particulare datorită incapacității statului de a colecta de la toată lumea fonduri la bugetul de stat”, spune, indignat, Gheorghe Milea.
El mai susține că taxele și impozitele plătite de agenții economici privați se duc la firmele de stat, așa numitele găuri negre, sau în firmele acoliților clasei politice, ce sînt scutite, nejustificat, de plata obligațiilor către stat. „Dacă se fac scutiri de impozite, să se facă pentru toată lumea. Firmele particulare nu au nici o vină că uzina Tractorul din Brașov, de exemplu, are de plătit salarii la municitori. La Rafo, de pildă, muncitorii primeau înainte de privatizarea societății salarii de cîte cinci milioane de lei pe lună, în timp ce noi abia reușeam să asigurăm salariaților noștri o leafă de două milioane de lei lunar”, mai spune omul de afaeri din Dărmănești. după părerea sa este mai ușor să treci în revistă firmele de stat care își plătesc impozitele decît pe celecare ignoră să plătească dările față de bugetul statului și care sînt majoritare.
„Ceea ce ar trebui să înțeleagă guvernanții este faptul că sîntem singura țară din lume unde petrolul și sectorul energetic produc pierderi. Salariile directorilor din regiile autonome care produc pierderi sînt mai mari chiar decît salariul cancelarului german Schroder. Aceste firme ar putea deveni rentabile dacă tentaculele mafiei politice nu s-ar întinde atît de adînc în aceste societăți unde materialele sînt plimbate de colo colo doar pe hîrtie. Marii oameni de stat își primesc comisionul, iar după ce fac toate aceste învîrteli și spălări de bani în firmele de stat, toate pierderile sînt trecute apoi la datoria publică, ce trebuie acoperită tot de românul de rînd”, mai spune Gheorghe Milea. Firmele particulae sînt ajunse acum, în opinia lui, în situația cetățeanului de rînd care primește un salariu lunar de două milioane jumătate de lei și are de achitat la întereținere mai bine de trei milioane de lei, iar dacă nu reușesc să le achite, li se iau casele.
„Cea mai mare greșeală din viața mea a fost aceea că m-am întors în România. Am crezut, pentru o vreme că în țară va fi mult de lucru și se va putera realiza ceva. Încerc, acum, să îmi vînd toate afacerile. Am investit, pe lîngă firma Milea Impex, în firma Rom Union SA și în Dacia Service din Tîrgu Ocna, pe care am adus-o de la faliment la o afacere profitabilă. Am avut numai în ultima lună un profit de două miliarde de lei. Însă, în condițiile în care sînt pus să fur pentru a putea merge mai departe, pentru mine asta nu mai este o afacere. Dacă iau un milion de dolari pe tot ceea ce este aici, nici zece minute nu mai stau în România. Speranța mea nu mai este aici. Este acolo”, a încheiat, scurt, Gheorghe Milea.
Lasă un răspuns