Constantin CĂLIN
De aproape un an, pe posturile de radio și de televiziune, e transmis un cîntec (suport pentru o publicitate) ce spune că „Viața are gust”. Dar care-i gustul vieții? Răspunsul se găsește într-un proverb din colecția Zanne: „Omul are un dulce și un amar”. Acestor două gusturi fundamentale li se mai poate adăuga unul: acru. Ele nu sînt stabile, iar distribuția lor nu e aceeași în toate epocile și peste tot. Fiecare lucru poate fi (prin efectele sale) dulce și amar: dulce acum, amar mai tîrziu; dulce pentru mine, amar (sau acru) pentru altul.
Dulcele e legat de amintirea raiului: „Și Domnul Dumnezeu făcu raiul dulceții către răsăritu” (Palia de la Orăștie). Pornind de la această idee, scriitoriii religioși au valorizat dulcele în numeroase feluri. I s-a dat, mai întîi, sensul de recompensă: „Iară drepții să vor veseli de fața lui Dumnezeu și de cîntările ceale dulci a îngerilor, și de frămăsețea ce va înflori pre trupul lor, și de mireazma ce va ieși din vistearele cerului, și de dobînda împărăției, și de ceale frumoase și luminate ale svenților, și de cununile cu carele-i va încununa însuși Dumnezeu cu direapta sa și de hrana cea dulce”. (Cazania lui Varlaam). A ignora o atare posibilitate ar fi – se înțelege – o dovadă de neînțelepciune: „Ce ne scoatem pre noi den viața cea dulce și ne lipsim de lumea cea dulce?” (Biblia de la București) „Lumea cea dulce” e lumea viitoare, „de dincolo”. Dulcele de aci e asimilat cu păcatul: „Că această tocmală are păcatul – dintăiu îndulcește, iară apoi amăreaște”. (Cezania lui Varlaam). Asupra acestei transformări atrage atenția și autorul textului intitulat Pentru singurul-țiitorul gînd, inclus în Biblia de la 1688: „Și firile patemilor sînt ceale cuprinzătoare doao: dulceața și durerea; și dentr-acestea amîndouă și prejur suflet iaste. Și multe-s prejur dulceață și următoare sînt durerile patemilor. Mainte dară de dulceață iaste pohta și după dulceață bucuria. Și mainte de durere iaste frica, și după durerea mîhnirea”. Atît de des vine sub condeiul celor vechi cuvîntul „dulce”, încît uneori se poate bănui că nu-i decît un simplu tic verbal. Un exemplu e felul în care traduce Mitropolitul Dosoftei versetul 10 din psalmul 142: „Și duhul Tău cel bun mă va duce/ La pămîntul cel drept și dulce”. Dulcele e pentru rimă. În celelalte versiuni românești, el lipsește, desigur pentru că nu e nici în cea de bază: „Duhul Tău cel bun să mă povățuiască la pămîntul dreptățiii” (Biblia Institutului biblic și de Misiune Ortodoxă, 1968, 1975); „Duhul Tău cel bun să mă călăuzească pe calea cea dreaptă” (Biblia editată de Societatea Biblică, f.d.); „Duhul Tău cel bun să mă conducă într-o țară unită” (Noul Testament/ Psalmii, Gute bots, chaft Verlang, 1990).
Dulcele, care, cel mai adesea, se percepe cu suletul, nu cu cerul gurii, e prezent (și încă destul de mult) la premoderni și la moderni. Pentru un Alecu Văcărescu, de pildă, „un nu știu ce prea dulce/ ce simbadie aduce” intră în componența frumuseții: „Ochișori frumoși/ Dulci și mîngîioși”. Alecsandri folosește dulcele pînă și în evocarea tristeții. În Steluța, cuvîntul e prezent de cinci ori: „Stea dulce și iubită a sufletului meu!”; „O, dulce dismierdare a sufletului meu!”; „De scumpe, și fierbinte, și dulce sărutări”; „Ca un răsunet dulce de a noastre dulci iubiri”. La Eminescu, dulcele prinde (ca și alte stări) intensități sublime: „O, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvîntu-i” (Scrisoarea IV), „E un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine” (Scrisoarea V). În poezia sa, dulcele redă cu finețe cele mai diverse emoții, de la gravitate („Mă-ngînă cîntul unei vechi evlavii”) la plăcere („În umbra dulce bine-i de odihnă”), pînă la toleranța față de o anumită ușurătate („dulci nimicuri”).
Dulce (d. lat. dulcis, dulcem) înseamnă bucurie, frumusețe, blîndețe, bunătate, fericire, și aproape totdeauna mai mult de atît! Care lucruri sînt dulci în literatură? Primul e țara: „Să fie țara cît dă săracă,/ Dulce-i cînd poate cineva zice: /Asta-i țara mea, eu-s dă aice” (I. Budai- Deleanu, Țiganiada); „Ani întregi am fost departe/ De al țării dulce sîn” (Alecsandri, Un salon din Iași); „Nu mai găsesc (loc pe lume) ca dulcea Românie” (Constantin Negruzzi). Dulci sînt cei apropiați (fie că trăiesc, fie că nu): mama („O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi”, vers în care „dulce” poate fi echivalent și cu „sfîntă”), fiul („Să-ntreb de voiește și fiu-mi cel dulce”- Anton Pann, Povestea vorbii), iubita („Vino, otrava mea dulce”- Radu Cosmin, Babylon). În Tinca, Tudor Arghezi o gratulează așa pe cea al cărei portret i-l face: „Curvă dulce, cu mărgăritărel de mai!”. Dulci sînt, la femeile îndrăgite, toate părțile corpului: „față dulce”, „gene dulci” (Eminescu), „ochi dulci” (Vlahuță), „buze dulci” (Alecsandri), „inimă dulce” (Bolintineanu), „umăr dulce” (Vlahuță), „coapse dulci și sîni goi” (Miron Radu Paraschivescu), „picioare dulci” (Nicolai Skelitti) etc. Dulci: lumina („Cu o lumină dulce, tristă – clară” – Eminescu, Fata-n grădina de aur), umbra („umbra dulce a chipului ei” – Vlahuță, Dan), anotimpurile, îndeosebi primăvara („O, dulce și draga primăvară” – I. Budai – Deleanu, Țiganiada; „Toate săltă-n dulce-alai/ C-a venit luna lui mai” – Vasile Bumbac, Cîntec de primăvară; „Măicuță, nopțile de vară/Sînt înfiorător de dulci” – Vlahuță, De la fereastră; „Al toamnei dulce soare se pleacă la apus” – GR. Alexandrescu, Meditație; „Iarna se anunță dulce” – Jeni Acterian, Jurnal). Dulci: graiul („Din zile vechi, și-n grai nespus de dulce” – Șt. O. Iosif, Cronicarii), cuvintele („Mie mi se pare că șoptești, amată/ La a mea ureche niște dulci cuvinte” – Costache Stamati, Aducerea aminte), numele („Să scrie-n stele dulcele ei nume” – Eminescu, Fata-n grădina de aur), versul („Simt o nevoie imperioasă de a scrie versur dulci” – Jeni Acterian, Jurnal), sonetul („În mîndra țară-a dulcelor sonete” – Radu D. Rosetti, Fresc), cîntecul („Și cu cîntarea lor cea dulce și glumele voioase”- Ioan Nenițescu, Întoarcerea de la muncă), vinul („Vinule dulciu, tu roadă de rai” – I. Budai- Deleanu, Țiganiada).
Gama dulcelui e foarte întinsă: „dulce cugetare”, „dulce zicere”, „dulce auroră” (Gheorghe Asachi), „dulce melancolie” ( C. Negruzzi), „dulce moleșeală” (Octavian Goga, Șt. O. Iosif), „ațipeală dulce” (V. Demetrius), „somn dulce” (I. Budai – Deleanu), „dulce liniște” (D. Anghel), „dulce beatitudine” (Constantin Kirițescu), „dulce amintire” (M. Sadoveanu, Ioan Adam, C. Hogaș), „dulci suveniruri” (I. L. Caragiale), „dulci extazuri” (Gr. Alexandrescu), „dulci vedenii” ( Vlahuță, Mateiu I. Caragiale), „dulci nuri” (Iancu Văcărescu, D. Bolintineanu), „dulci torturi” (Vlahuță), „dulci obide” (V. Demetrius), „dulci necazuri” (I. Budai – Deleanu), „chin dulce” (Arghezi), „dulce pasăre călătoare” (Al. Macedonski), „dulce pasăre” (Emil Botta) etc., etc.
Frecvența maximă a cuvîntului a avut loc în perioada posteminesciană. După aceea, treptat, se rărește. Începînd cu deceniul trei al secolului XX devine evidentă neîncrederea în puterile expresive ale dulcelui. Cine-l mai folosește, o face cu parcimonie, nu o dată ironic, cu distanțare. Mai ales după al doilea război mondial, gustul vieții e resimțit, din ce în ce mai mult, ca amar.
Lasă un răspuns