Un consens suspect
Nicoleta BLĂNARIU
În presa de săptămîna trecută, am găsit cu stupoare un șir de declarații ale unor lideri politici locali, solicitați să-și expună punctul de vedere în legătură cu evenimentul monden petrecut duminică, 14 iulie, la Bacău, și care a provocat acide comentarii ale președintelui Iliescu și premierul Adrian Năstase.
„Nu știu, n-am fost aici, n-am văzut, n-am auzit, nu știu ce să spun…”. Un ison al ingenuității sau ignoranței (greu de crezut despre un politician, care pentru a supraviețui în tagmă, trebuie să fie bine informat, cel puțin în anumite privințe)? Spirit diplomatic, discreție onestă sau tăcere la schimb?
Răspunsul unanim al liderilor chestionați ar susține o notă bună pentru „unitatea de monolit” a clasei noastre politice. Numai că acest consens e suspect. Lasă impresia unui spirit de castă care-și apără, prin fiecare membru al ei, privilegiile (oricine lovește în unul din noi ne atinge pe toți), sau că servituțile unui sistem clientelar obligă pe Marele Șef să-și sprijine, ba chiar să-și îndatoreze în diverse forme, „clienții”, urmînd ca aceștia din urmă să-și onoreze prin atașament – fie el exprimat prin consecventul „nu știu”, „nu mă pronunț”- binefăcătorul.
Exemplară, înduioșătoare, această „con-lucrare” a clasei politice (în care „gentlemen’s agreement” se exprimă prin angajantul „îmi dai, îți dau”). Păcat ar fi însă ca ea să-l „lucreze” tocmai pe alegătorul anonim, care are încă democratica și inocenta convingere că votul lui și al celorlalți asemenea a scos cinstit, din urna Scamatorului Electoral, pleiada aleșilor. Poate că mai are sporadice îndoieli, dar pentru confortul lui psihic, destul de greu încercat în ultima vreme, preferă să se sugestioneze o aură de demnitate, înainte de a-l reabilita ca trecut; fiindcă timpul trece și descoperim invariabil că „înainte era mai bine”, oricare ar fi, din păcate, acest „înainte”. Chiar de fier, „unanimitatea”, „tovărășia”, solidaritatea fără schismă a celor „strîns uniți în jurul…” stîrneau zîmbete. Știam fiecare că existau de fapt două Românii: aceea de mucava, a sloganurilor propagandistice și a solemnităților ce încercau greu nervii, chiar și pe cei ai nomenclaturiștilor de bun-simț (specie atestată, deși neocrotită de lege) și o alta reală, răzvrătită cînd și cînd, pe ici sau colo, dar în asamblu neputincioasă și tăcută. O mulțime de actori și martori la o mare minciună – aceea de compensație istorică, la minciuna Occidentului. (Oare cum se vede azi visul american? Sau salvatorul soldat american care a luat locul, la noi, bravului ostaș sovietic?) Pe vremuri ni se vorbea de horror-capitalism, astăzi, de horror-cripto-comunism. Scenarii vechi în haine noi. Fără să-și fi putut schimba recuzita, în marele naufragiu al tranziției, figurantul în rol de Măria-sa Cetățeanul, purtat de valurile istoriei, de vorbele și capriciile guvernanților, apare ca pion de serviciu pe o tablă de șah unde habar nu mai are cine joacă albele și cine negrele, dar unde este fără scrupule jucat.
Ce contează – vor fi gîndind strategii noștri, grăbiți de cum pășesc pe vreun petec de covor roșu, să-și pună sacii în căruță – „lumea e condusă de cîțiva băieți deștepți”. Atît de deștepți încît știu să facă pace în momentele-cheie, pentru ca nimic din larma negocierilor, armistițiilor și reglărilor de conturi dintre ei să nu răzbată în afară. Pentru că „de la partidul întreg atîrnă binele țării și de la binele țării atîrnă binele nostru…” adică al tagmei politice. A la Caragiale. Cerc de protecție fraternă al celor care știu să se facă frate cu…, pînă trec puntea. La capătul periculos al punții sînt cei „proști, dar mulți”, care pot fi amăgiți, intimidați prin aparență strategică de consens. Prin tăcere, aleșii se menajează reciproc. Unii tac de teamă, alții din servilism, alții… de ce s-ar lega la cap?
Împrejurarea (mai sus-menționată) în care am sesizat iarăși această lipsă de reacție poate apărea unora, luată în sine și ruptă din context, neglijabilă. Cu adevărat îngrijorător este însă fenomenul generalizării unui asemenea tip de coaliție, în care nimeni nu-și permite să iasă din rînd și să se expună printr-o atitudine critică. N-ar fi de dorit ca gestul de a ridica piatra și a o arunca pedepsitor să devină unul reflex; e loc pentru toată gama de opinii, de la radicale pînă la moderate. Dar parcă nu e tocmai de bun augur să afli că opt fruntași locali dau același răspuns tras la indigo: nu știu, n-am văzut, n-am auzit, nu (pot să) spun. Opinia (auto) interzisă mă face să cred că democrația e agonică, dacă nu defunctă. O pomenesc pioși „cei mai iubiți” în discursurile lor, sperînd că vor putea înlocui lumea reală cu una de cuvinte. Dar vorbele lor sună fals, ca și neconvingătorul lor consens. Ce rămîne în urmă, dintr-un mandat, cînd vremea discursurilor s-a terminat?
Lasă un răspuns