FĂRĂ PREJUDECĂȚI Lenea și pomana

Mihai BUZNEA

L-am înțeles întotdeauna pe omul necăjit și l-am ajutat de fiecare dată cînd am putut; cu un ban sau o haină, cu un sfat sau o vorbă bună pusă acolo unde trebuia. Nu mă laud cu asta, o spun doar ca pe un fapt oarecare dintr-atîtea altele. Cunoscînd foarte bine lumea lor, a nevoiașilor, am avut parte de bucurii atunci cînd unii dintre ei s-au bucurat, dar nu m-au ocolit nici experiențe dureroase, triste, decepționante și, uneori, chiar revoltătoare. Alină clipa fără să te întrebi de ce e nevoie s-o faci și să cercetezi ce va fi dincolo de ea. Întîmplări mai vechi, ori mai recente, m-au determinat să mă abat de la regulă, descoperind astfel spectacolul de după cortină. Aceiași actori, alte roluri și mentalități. Secvențe: o familie numeroasă este dată afară din apartament pentru că datorează zeci de milioane la chirie și întreținere. Cheltuie, în chefuri, banii rămași după vînzarea apartamentului și achitarea datoriei, apoi cere casă Primăriei. În numele omeniei și al dreptului la condiții decente. Intervenții și amenințări, mediatizare prin toate ziarele și posturile de televiziune. Pînă se rezolvă. În detrimentul altor năpăstuiți, mult mai îndreptățiți. Peste puțin timp, ciclul se reia. A rămas de notorietate un caz: șase copii și părinții lor, care petrecuseră trei veri și două ierni într-un cort încropit din folii de plastic, primesc în dar o casă, teren agricol, alimente, lemne și promisiuni de muncă pentru capul familiei, dulgher. Refuză. De ce? E prea departe! Motiv? Pentru ei, da. Adevărul: cei mici nu mai puteau cerși, fetele nu mai mergeau „la produs”, iar babacii își pierdeau traiul dulce cu păhărelul zilnic. Alții, tot dintre băcăuani, se bulucesc la pomenile din banul public clonîndu-și soarta, bolile de pe lume sau indiferența semenilor. Fac din sărăcie o carte de vizită și cheia cu care descuie ușa seifului comunitar. Nu se întreabă ce oferă ei colectivității, dar știu să pretindă de la ea. Dacă-i întrebi de ce nu muncesc, riști înjurături, priviri mînioase și chiar palme. I-ai deranjat. Munca-i pentru alții. Lenea e idolul la care se închină, iar pomana colacul de care se agață. Precum plantele-parazit, care întîi te îmbrățișează, apoi te sufocă. Nu vreau să fiu acuzat că am ceva împotriva lor. Dacă o spun, e pentru că simt nevoia unor schimbări de mentalitate. Cine are nevoie cu adevărat de sprijinul colectivității, acela să-l primească, dar nu pot fi de acord cu ospățul la masa altuia. Fă-ți singur bucatele și vei descoperi că te satură mai bine. Perseverînd în nemuncă și netrebnicie, într-o zi (era să-i spun „bună”) vei descoperi că nu te mai interesează pomana, chiar dacă e de unde. Înțarcă Bălaia și dă și cu capul.