Jurnal de călătorie

O zi la Paris

• parizienii nu sînt foarte deciși asupra simbolului capitalei franceze: Turnul Eiffel sau Muzeul Louvre • metropola este, în special în lunile de vară, un adevărat furnicar • anual, la Paris, vin 21 de milioane de turiști din toată lumea • românii rămași ilegal în Franța sînt „tătici” la furat și cerșit

Cînd ajungi la Paris pătrunzi într-o altă lume. Oriunde întorci capul, vezi lucruri atît de frumoase, că nu știi cu ce să începi. Dilema asta o are aproape fiecare turist ajuns în capitala Franței. Monumentele istorice rivalizează cu celelalte atracții. Nu știi ce să faci mai întîi: să intri imediat să vizitezi Muzeul Louvre sau să cobori pe chei și să faci o plimbare cu barca pe Sena. Poți la fel de bine să începi să vizitezi cele mai luxoase și mai scumpe magazine din Paris sau să ai o zi plină de bună dispoziție la Disneyland. Totul este tentant. Dornic să le văd pe toate în doar cîteva zile, îmi fac un plan de bătaie. E singura șansă la Paris. Să știi exact ce vrei să vizitezi și să treci la acțiune.

Louvre – muzeul muzeelor

Chiar înainte de a intra în capitala franceză îmi pusesem în cap să merg la Louvre. Să văd surîsul Monalisei, alte picturi ale lui Da Vinci și Raphael. Vroiam să ating, fie și pentru o secundă, statuile celebrilor sculptori greci. Numai că la Louvre nu te duci oricum și oricînd. Muzeul e deschis pe anumite secțiuni, în anumite zile și numai între anumite ore. Despre toate astea m-a atenționat recepționerul de la hotelul în care m-am cazat. „Dacă vrei să fii eficient, cumpără-ți un ghid”, mi-a spus el. I-am urmat sfatul și, la nici jumătate de oră după ce mi-am dus bagajele în cameră, eram deja în stradă.

Îmi iau ghidul sub braț și cobor la metrou. Încerc să descopăr care e linia ce trebuie s-o urmez. Găsesc imediat direcția căutată, pentru că, în metroul parizian, totul este explicat pe îndelete. După vreo jumătate de ceas, ajung la locul dorit. Ies din gară și în fața îmi apare o clădire imensă. Abia o cuprind cu privirea. Are patru aripi și e împrejmuită de un gard aurit. Mi se face un gol în stomac. Am o stare pe care nu pot s-o descriu, oricît de obișnuit aș fi să mînuiesc cuvintele. Depășesc emoția. Nu am timp de pierdut. Așa că intru în curte. Descopăr trei piramide de sticlă, una, cea din mijloc, de-a dreptul impresionantă. Pe acolo se intră în muzeu. Peste tot scări rulante, birouri de informații și cu suveniruri. În momentul în care vreau să îmi cumpăr bilet, doi domni amabili îmi cer să-i las să-mi verifice geanta. Mă conformez.

Le spun că vreau să văd tot Louvre și încep să zîmbească. Îmi explică că mi-ar trebui vreo cîteva zile și îmi sugerează să vizitez pe rînd fiecare galerie. Plătesc doar pentru perimetrul rezervat vechilor egipteni și pentru picturile italiene. N-apuc bine să fac cîțiva pași, că o doamnă îmi atrage atenția să nu fac poze în această parte a muzeului. „Dar aș dori să…”, încerc să o înduplec, dar este foarte categorică. Înțeleg rapid că nu e chip să negociez și iau de bună avetizarea că pot fi dat afară din muzeu.

Departamentul egiptean își are originile în campania lui Napoleon în Egipt, în 1798-1799 și în lucrările lui Champollion, egiptologul care a descifrat hieroglifele. Practic, toate exponatele descriu cultura Nilului: pescuitul, agricultura, viața de zi cu zi și cea culturală, religia și moartea. Peste tot găsești sarcofage ale unor faraoni, papirus inscripționat cu hieroglife și obiecte din acea perioadă. De-a dreptul impresionant este că cele mai multe dintre ele s-au păstrat perfect pînă azi, deși datează de mii de ani în urmă.

Mă îndrept spre sala rezervat foștilor sculptori greci. Visul meu de-a o atinge pe Afrodita se spulbera. Și aici totul este extrem de bine păzit. Mă resemnez fotografiindu-mă cu statueta de-a dreptul sublimă, dar și cu Athena, Hercules și alte figuri celebre.

Încep să întreb iîn stînga și-n dreapta unde este salonul pictorilor italieni. Unii nu înțeleg ce spun, alții dau din coate neștiutori. Tot întrebînd, urc niște scări și în față îmi apare o mare de oameni. Toți vin și ies din galeria rezervată celebrelor picturi italiene. Iar mi se face un gol în stomac. Îmi fac loc printre sutele de oameni. Toți se uită în jur cu ochii mari, dornici să nu piardă nimic. Îmi apare în ochi un tablou cunoscut: Salome, a lui Bernardo Luini. Chipul fragil al femeii stă cu ochii ațintiți pe o tavă, pe care zace capul lui Jean Baptiste (Ioan Botezătorul). Imaginea îmi pare aproape reală. Mă uit pe un alt perete și văd alte cîteva tablouri semnate de Raphael, Paolo Veneziano, Giovanni Belini, toate avîndu-l drept subiect pe Jean Baptiste. La doar cîțiva metri mai încolo, îmbulzeala mare: primul tablou semnat Leonardo da Vinci. Subiectul este tot Ioan Botezătorul.

Nimeni însă nu are voie să se apropie mai mult de un metru. Și încă un lucru inedit: tabloul lui Da Vinci este acoperit cu sticlă. De altfel, aveam să descopăr mai tîrziu că toate operele acestuia sînt acoperite cu sticlă și păzite cum rar mai vezi.

îmi continui drumul prin galerie. Picturi dintre cele mai frumoase îmi fură ochii. Mă tot uit după „Monalisa”. De altfel, la fiecare doi, trei metri, turiștii întreabă despre capodopera pictorului italian. După aproape o oră, la capătul sălii, alți oameni de ordine. Urmează o nouă galerie, ceva mai mică: o bună parte rezervată „surîsului” Giocondei. Aici un nou șoc: sute de turiști stau la coadă doar să facă o poză. Nimeni nu se poate apropia. Americani, chinezi, nemți, toți se țin în brațe, se ridică unii peste alții, doar să poată prindă un cadru cît mai bun cu Monalisa. După circa o oră reușesc să ajung ceva mai în față. Izbutesc să prind un cadru, dar îmi dau seama că mai mult de-atît nu se poate. Părăsesc sala iluștrilor pictori italieni. Biletul este valabil încă o zi, așa că îmi pun în cap să reiau periplu prin Louvre și mîine.

Strada – cel mai frumos spectacol la Paris

Imediat ce ies din Louvre, mă așez la o terasă. Îmi aprind o țigară și „un garcon” mă și acostează. Îi cer o cafea și un sandviș. Îmi face rapid și nota și apoi își vede de ale lui. Iar eu încep să privesc strada. Cel mai frumos spectacol din Paris. Cel mai animat și cel mai adevărat.

Francezii sînt într-un du-te-vino continuu. Și nu doar francezii, fiindcă îmi imaginez că printre ei sînt și turiști. De fapt, dacă-i privești mai atent, îi și deosebești. Francezii au ceva al lor. Ceva chic. Orice haine pun pe ei, orice gest fac, au ceva, un lucru aproape de nedefinit, care te fascinează. Întorc capul după un cuplu frumos, iar băiatul de la bar sare ca ars. „Doriți ceva?”, mă întreabă plin de solicitudine, crezînd că l-am chemat. Îmi zîmbește amabil, deși îl mai așteaptă încă vreo 20 de clienți. Îi mai cer un pahar cu apă și iar îmi aprind o țigară. Peste stradă, un tînăr face portrete la minut. Un altul te îmbie să cumperi suveniruri. Mai rîd între ei, mai vorbesc cu trecătorii. Peste tot porumbei, care părăsesc bulevardul cînd apar în zonă mașini luxoase gonind nebunește sau motociclete conduse de tineri pestriți.

Autocarul roșu – soluția pentru nerăbdători

Aproape că nu știu încotro s-o apuc, așa că îmi vin în minte să o iau pe jos. Mai ales că de-a lungul Senei sînt zeci de monumente, așa că n-am ce pierde. Chiar cînd să urc pe Pont Neuf, la cîțiva metri depărtare, oprește autobuzul roșu. La etaj nu este acoperit, așa că poți vedea orașul. Dau fuga la mașină. Prețul biletului e cam piperat și, deși mi-e jenă, încep să cam dau înapoi. În timp ce mă tot căutam prin buzunare, mă convinge tînărul care vinde bilete. „Cu 21 de euro vă puteți plimba și mîine, cît doriți”, mă îmbie el, așa că dau banul. Urc la etaj și încep să privesc împrejur. O imagine de-a dreptul încîntătoare, așa că orice urmă de regret dispare.

„Mașina roșie”, cum i se spune, pleacă de la Muzeul Louvre către Catedrala Notre Dame. Pînă acolo, însă, în dreapta apare castelul în care a domnit regina Maria Antoaneta, loc în care și-a și găsit sfîrșitul, în 1793, ghilotinată. Trecem peste un pod care duce spre Notre Dame, biserica realizată într-un stil gotic perfect. De sus, piața Notre Dame se vede superb. Un furnicar de oameni, care sînt dornici să „guste” tot ce le iese în cale.

Urmează apoi Hotel de Ville și turnul orologiului, un ceas imens care fost fabricat cu sute de ani în urmă și funcționează perfect și astăzi. Trecem prin fața Palatului de Justiție și apoi de Fîntîna Saint Michel. Părăsim Insula orașului și pătrundem pe nesimțite în Cartierul latin, cunoscut pentru numeroasele universități și miile de studenți pe care le găzduiește. Pe străzi remarc imediat zeci de anticari, cu celebrele lor standuri, pline de vechituri. Alături de ei, tineri studenți fac, în doar cîteva minute, pentru doi sau trei euro, portrete de-a dreptul impresionante. În stînga zăresc Institutul Francez și Muzeul de Artă, unde sînt expuse lucrări de Monet, Gaugin și Renoir.

Biserica Magdaleane este, cumva, ieșirea din cartierul Latin. De aici începe bulevardul Magdalaene. La doar cîțiva pași de la începutul acestei străzi zăresc Sala Olympia, faimoasa sală în care au cîntat de-a lungul anilor artiști celebri din toată lumea. Printre ei, și românul Gheorghe Zamfir.

O adevarată bijuterie arhitectonică este Opera Franceză. Undeva, în dreapta Operei, celebrele Galerii Lafayette, unde își prezintă creațiile cele mai mari case de modă din lume. Aici au buticuri Armani, Channel, Versace și mulți designeri celebri. În zonă se învîrt numai modele, femei și bărbați, iar strada arată ca un podium de prezentare. Admir un afiș imens, cu chipul frumosului manechin francez Laetitia Casta. Franțuzoaica a stîrnit un scandal monstru cu vreo doi ani în urmă, cînd a decis să părăsească Parisul și să se stabilească la Londra.

Urmează Rue de la Paix și Piața Vendome, în care poți găsi doar buticuri cu bijuterii. Cele mai scumpe bijuterii, iar în piața octogonală, cele mai de lux hoteluri din capitala pariziană. Tot aici, la numarul 12, și-a găsit sfîrșitul Frederich Chopin.

Excursia cu autobuzul roșu ajunge în Place de la Concorde, considerată cea mai frumoasă din Paris pentru arhitectura și viziunea de ansamblu pe care o oferă. De aici încep Le jardin des Tuileries, care ține pînă la Arcul de Triumf. Arcul are 50 de metri înălțime și 45 lățime și poate fi un bun loc pentru o vedere de sus a orașului.

Cel mai palpitant moment al călătoriei este vizita pe Champs Elysees. Chiar la începutul faimosului bulevard se află Oficiul pentru Turism, de unde poți obține orice fel de informație despre Paris. Pe Champs Elysees gsești însă orice: restaurante dintre cele mai elegante, vizitate în special seara de VIP-uri din lumea filmului sau a muzicii, baruri de noapte pestrițe, cinematografe imense, companii aeriene din toată lumea și companii constructoare de mașini, gen Ferarri sau Mercedes. În plus, bulevardul este un loc în care bogătașii își etalează mașinile care ajung pînă la sute de mii de dolari bucata. Mașina roșie pleacă apoi spre Piața Germania, Palatul Tokio și Palatul Galliei, apoi Guimet Musee.

Față în față cu Turnul Eiffel se află Muzeul Chaillot, care conține, de fapt, trei muzee: Muzeul Barbatului, Muzeul Monumentelor Franceze și Muzeul Marinei.

Notre Dame – locul în care ai voie doar să respiri

Cele trei ore în care m-am plimbat cu mașina roșie s-au scurs atît de repede, că nici nu mi-am dat seama. Mă dau jos din autocar iar, la plecare, tînărul de lîngă șofer îmi reamintește că mai pot face o plimbare și mîine. Îi fac cu mîna un semn de mulțumire și cobor în Piața Notre Damme. Pașii mi se îndreaptă aproape automat spre biserică, așa că mă las dus într-acolo. La doar cîteva zeci de metri de catedrala mă opresc să privesc cu atenție uriașul de ciment, fier și sticlă. Mă cuprinde din nou acea bucurie amestecată cu emoție.

La intrare, cîteva afișe îți spun exact ce ai și ce nu ai voie: în interior sînt interzise telefoanele mobile, înghețata, animalele și țigările. Interesant, doamnele sînt rugate să-și dea jos de pe cap palăriile, iar fetele îmbrăcate mai îndrăzneț să se acopere. Totul în semn de respect pentru cei care se roagă. În plus, ghizii n-au voie să le explice nimic turiștilor aflați în biserică. Abia afară pot ghizii să te lămurească una și alta.

Primul lucru care îmi sare în ochi cînd intru în catedrală sînt vitraliile, cu un colorit cum n-am văzut nicăieri în altă parte. Mă uit atent la tot ce e în jur, dornic să îmi rămînă pe retină impresionantele imagini. Înaintez în biserică și imediat descopăr un locaș de confesiune. Discuția are loc departe de urechile curioșilor, dar vizitatorii îl văd pe preot printr-un geam de sticlă, în timp ce discută cu o tînără femeie. Părintele Thierry Casamer asculta confesiuni în franceză, catalană, engleză, spaniolă și italiană.

N-am de gînd să mă confesez, ci să vizitez biserica, așa că îmi văd de drum. În imediata apropiere este o capelă în care se află statuia Ioanei d’Arc, nascută la Lorraine și arsă de vie la 19 ani pentru că era considerată eretică și vrăjitoare. La un moment dat, începe să cînte un cor. Catolicii din jurul meu încep să cînte și mă retrag într-un colț să văd spectacolul. Apoi începe un șir de rugăciuni la capela Notre Dame, aflată chiar în mijlocul catedralei, supraintitulată „Capela celor șapte dureri” sau „Mica inimă”. Îmi arunc din nou ochii pe vitralii. Pe unul dintre geamuri, la capela Sfîntului Guillaume, motivul desenului este „tentația lui Adam și Eva”, într-un mod cu totul aparate. Cel mai impunator vitraliu este, însă, cel din mijlocul bisericii. Pe un geam rotund, cu diametrul de zece metri, sînt pictate chipurile a zeci de sfinți.

Românii – „tătici” la furat în Franța

Cu ghidul subsuoară, bucuros că am văzut deja Louvre și Notre Dame, plec spre metrou. Iar consult cu atenție harta și mă sui într-un tren către cartierul Latin. E pe amurgite și stomacul își cere drepturile după atîta umblat pe străzi. Ajung la destinație și străduța cu anticari pe care am nimerit mi se pare parcă și mai frumoasă decît ce văzusem dimineața. Aleg un bistro micuț, cu mese pe trotuar. Afară deja bate un vînt ușor, felinarele dimprejur s-au aprins, așa că mă așez comfortabil pe un scaun, după care comand. Micul restaurant e la o aruncatură de băț de Sena și văd pe apă un vaporaș. Cîteva zeci de turiști se bucură din plin de călătorie. Pe stradă, cupluri de peste tot, vorbind în toate limbile pămîntului. Pe un trotuar alăturat, un bărbat începe să cînte la acordeon un tango. Îmi amîn plecarea, pentru că acordurile îmi crează o stare placută. Mai cer o bere și ascult. După tango urmează un vals, pe care muzicantul îl anunță cu mare pompă, apoi își pune pălăria jos. Trecătorii îl aplaudă, ba chiar se adună în jurul lui și îl privesc cu atenție. Apoi îi aruncă fiecare cîte un bănuț.

Muzicantul mulțumește în franceză, dar la un moment dat scapă un „să trăiți!”. „Hm, românaș de-al meu, îmi zic, și-l întreb cum îl cheamă”. „Florică”, îmi răspunde el, după care îmi mai zice că-i din Brăila, deși nu-l întrebasem. Îi spun că-s în trecere și că îmi place cum cîntă. În timp ce-i pun un bănuț, îmi explică că a cerșit, dar n-a ținut. Nu făcea mare brinză și de furat nu, că-i e frică. În schimb mi-a spus dintr-o suflare ca românii sînt „tătici” la ciordit. De toate, de la oricine și fără scrupule. „Că are copii de crescut”, i-a „scos” el basma curată pe conaționalii aciuați prin Paris.

De altfel, cele spuse de Florică îmi fuseseră confirmate, cum nu se poate mai neplăcut, de o americancă. Femeia, o adevarată doamnă, s-a suit în autobuzul roșu cu cîteva stații înainte de Turnul Eiffel. S-a întîmplat că, din cauza vîntului sau a umidității, nici eu nu știu, să strănut de vreo două ori. Americanca mi-a urat noroc și uite-așa am intrat în vorbă. Ea mi-a spus mai întîi că a vizitat țările scandinave și apoi a poposit cîteva zile la Sankt Petersburg. Acum venise la Paris pentru două zile și era teribil de încîntată.

Discuția noastră s-a lungit și, chiar cînd am ajuns la Turnul Eiffel, am fost întrerupți de țipete repetate. Cînd am întors capul, am văzut de sus circa 10-12 negri fugind care-ncotro, cu niște rucsaci în mînă. Poliția i-a fugărit o vreme, dar fără succes. În acel moment americanca din California a început să îmi povestească ce i s-a întîmplat ei și soțului chiar în dimineața cu pricina. „Eram la metro și încercam să cumpăram bilete. Soțul meu avea o borsetă la brîu și, într-un moment de neatenție, doi puști i-au smuls-o. Avea acolo acte, bani și niște carduri. Am muțit, n-am putut reacționa în nici un fel, însă am avut noroc de un polițist, care l-a prins pe unul dintre ei”, mi-a povestit ea. I-am spus că îmi pare rău și a început să mă întrebe despre mine. La un moment dat, lînga noi, o altă familie de americani. Californianca de lîngă mine intră și cu ei în vorba și, cum-necum, le povesteste și lor episodul din metrou. Cealalta femeie o întreabă într-un tîrziu dacă știe de unde erau hoți. „Sandy, dragă, de unde erau hoții?”, a întrebat femeia de lînga mine o prietenă aflată cîteva scaune mai în spate. „Amîndoi erau români”, i-a răspuns cealaltă într-o silă cum rar mi-a fost dat să văd.

Și mai jenant a fost ca americanca de lînga mine n-a spus nimic, deși cu cîteva minute mai devreme îi spusesem că vin din România. N-a spus nimic pe moment, pentru că, la doar cîteva minute după aceea, s-a mutat pe un alt scaun și a început să-și țină geanta mai strîns. „Se vede mai frumos de aici”, a fost explicația doamnei foarte amabile de pînă atunci.

Din Turnul Eiffel, Parisul se vede ca un ghem de lumină

Din Cartierul Latin plec spre Turnul Eiffel, ultimul obiectiv pentru prima zi. Simt că tălpile îmi iau foc, dar nu mă pot opri, mai ales că ceea ce urmează se anunță un spectacol pe cinste. La două stații de metrou înainte de Tour Eiffel schimb trenul. Sînt obligat să trec prin vreo două pasaje. La mijlocul unuia dintre ele, un raid al poliției. Îmi cer biletul de metrou, însă în vacarmul dinăuntru nu aud ce-mi spun, așa că scot pașaportul. Nici nu se uită la el, dar insistă să le arăt biletul. Le dau biletul, apoi mă lasă să trec. Ajuns pe peron, mă pun pe așteptat. „Vezi, bă, că e control înauntru, în pasaj. Hai încoa, pe partea asta, că sigur vin sus aștia!”, îl chemă un țigan pe un altul, care stătea pe o bancă cu un acordeon în mînă. Pentru cei ca ei era, probabil, controlul. „Da’ ce, bă, și tu ești pe nașpa?”, îl întreabă țiganul muzicant pe celălalt, care deja o luase la sănătoasa.

Trenul ajunge în gară, așa că-i las pe țigani în urmă. Nici bine nu ies din gura de metro, că doi puști, nici măcar de zece ani, români, desigur, încercau să fure un motoscuter. Nimeni nu-i băga în seamă, așa că i-am lăsat muncind de zor. Nu le mai dau însă importanță, pentru că, în fața mea, la circa 300 de metri, se ridică incredibil de frumos Turnul Eiffel. Cînd l-am văzut am avut o senzație de plăcere totală. Ceva cu totul special, într-adevar.

Mă îndrept într-acolo imediat. La fiecare picior al turnului este cîte o intrare: două cu liftul, două pe scări. Întreb unde se poate urca cu liftul, dar în zona indicata stau mii de oameni. Oamenii de ordine anunță că poate dura și trei sau patru ore. Este deja nouă seara, așa că nu am cum să mai aștept. Plătesc trei euro, mai cumpăr niște pliante și încep să urc, însă nu înainte să mi se verifice foarte atent geanta și buzunarele.

Cu fiecare treaptă pe care o urc, cu atît mi se pare că sînt mai mic. Îmi propun să nu mă mai uit în jos, fiindcă simt că golul din stomac mi se mărește, ba chiar mă cuprinde un soi de teamă. Mă uit însă în zare și văd un Paris plin de lumini. Orașul seamănă, fără exagerare, cu un bulgare de lumină. Continui să urc și, după vreun sfert de ceas, ajung abia la primul etaj. Pe stîlpii de metal vezi pretutindeni inscriptionate nume de îndragostiți. Privesc din nou în jur. Orașul se vede deja mai mic. Și nu sînt decît la 95 de metri înălțime. Îmi arunc ochii împrejur. Descopăr un restaurant specializat pe fructe de mare. Un „garcon” așteaptă în fața ușii localului, așa că trec pe lîngă, convins pe deplin că tarifele sînt de lux. Rog cîțiva turiști să îmi facă poze, apoi îmi continui urcarea.

Turnul s-a transformat între timp într-o rază de lumină. Niște reflectoare prinse de turn s-au aprins, așa că uriașul de metal arată ca o sabie de foc. Pe grilajele aflate de o parte și de alta a scărilor sînt prinse afișe cu diverse informații despre turn. Eiffel a fost construit in 1889 și are 300 de metri înălțime. Lifturile din turn parcurg anual o sută de mii de kilometri și, numai anul trecut, turnul a fost vizitat de 6,4 milioane de oameni. Tot citind în jur ,ajung la cel de-al doilea nivel. O panoramă și mai frumoasă. Clădirile impresionante sînt acum urme mici pe pămiînt. Pînă și Sena pare un firicel de apa, iar Montparnasse, turnul cu 59 de etaje, se vede cu mult mai scund.

De la acest cat nimeni nu mai poate urca decît cu liftul. Îngramadeala e cu atît mai mare, dar pînă la urmă izbutesc să prind un lift. Sînt tot ochi, să văd pe geam un oraș care rămîne în urmă, iar eu mă înalț spre cer. Aproape că ceea ce vezi din vîrful Turnului Eiffel nu poate fi descris. Ceva mai romantic nu cred că poate exista! Cobor din turn cu părere de rău, fiindcă priveliștea te îmbie să rămîi mereu acolo. O iau la picior spre piața din fața turnului Eiffel, să prind un ultim metrou. Deși este foarte tîrziu, Piața Trocadero este plină de oameni. Toți stau pe iarba, cîntă, beau și dansează. Rezist tentației, fiindcă, altfel, as fi obligat sa stau o noapte sub cerul liber, pînă la primul metrou de dimineață. Urc scările Muzeului Chaillot și în urechi încep să îmi sune niște ritmuri drăcești. Mă apropii cu pași repezi și descopăr că, pe teresa muzeului, un grup de negri cîntă la tobe. Un ritm drăcesc, antrenant. Îmi dau șlapii jos, mă cocoț pe o dală de marmură și încep să ascult. La un moment dat, cîțiva dintre ei încep să danseze. Să se miște într-un dans tribal. Mă uit la ei cu atenție, dar văd doar umbre scăldate în lumina de la Turnul Eiffel. O altă imagine năucitor de frumoasă. Cîntecul se termină după vreun sfert de ceas. Lumea aplauda îndelung. Îmi iau sacul și papucii și cobor la metrou. S-a dus o zi la Paris, dar cîte mai sînt de văzut! M-așteaptă Atelierul lui Brancuși, Cimitirul Pere Lachaise, unde este îngropat Enescu, alături de Jim Morrison, Piaf, Proust, Fontainte, Molliere, Maria Callas și Bizet, Muzeul Național de Artă Modernă Pompidou, Galeriile Lafayette, Opera din Paris, Jardin des Tuileries și Palais et Jardin de Luxembourg, o plimbare pe Sena, Cimitirul Montmartre, Turnul Montparnasse, Grand et Petit Palais, și cîte altele. (Eduard ADAM)