Babele și biserica

În biserică, babele fac legea. Nimeni, niciodată, n-a putut rezista acestor veșnic tinere sfătuitoare în probleme ce țin de mîntuirea sufletului și nu numai. Nu există lăcaș de cult în care să nu simți privirile ascuțite ale celor hărăzite cu „darul bîrfei”. De la banalele „Uită-te la aia ce fustă are!”, „Privește-l pe tînărul ăla cum își face cruce” și pînă la smucituri și înghesuieli: „dă-te la o parte că vine părintele. Stai jos că trece preotul” sau „ieși afară că.. nu știu ce”, totul este posibil. În fond, pentru mulți dintre cei trecuți de prima tinerețe, slujbele religioase de duminică sînt unica ocazie de întrunire pentru taclale. Atenția, ce ar trebui distribuită efectiv spre ritualul religios, priceperea semnificației și împropierea ei, este cel mai adesea risipită și disipită spre ceilalți. Fără dragoste creștină, fără compasiune, fără tact pedagogic. O acră evanescență. Consecințele sînt imprevizibile și nebănuite, pentru tineri. Pentru „critici” și cîrcotași, citind în ochi și pe buze o stranie satisfacție a lucrului bine făcut.

În altă ordine de idei, lucrurile sînt simple. Începînd de la tinerii care pășesc pentru prima oară dincolo de pragul bisericii și pînă la preotul proaspăt hirotonit, toți trebuie să învețe „tradiția” orală transmisă de babe. Nu e bun ceea ce știm din Sfînta Scriptură și Tradiția Bisericii, ci este bun ceea ce învață babele în parohie sau în biserică. În societatea noastră democratică, acest aspect existențial ia cîteodată valențe deosebite. Evident, ipostazele învățăceilor sînt diferite ca valoare și deosebite ca miză. Dacă unui preot abia sosit într-o parohie i se pot impune toate metodele și practicile de la „preotul cel bătrîn”, chiar dacă acestea n-au nici în clin, nici în mînecă cu adevărata tradiție, unui tînăr îi este mult mai greu. Mai ales că generația mileniului III este mult mai sclifosită și mai agitată decît cele anterioare.

Și acest lucru este vizbil. După 1990, mulți adolescenți (dacă ar fi să-i luăm doar pe ei) au intrat pentru întîia oară într-un lăcaș de cult și s-au comportat cum știau ei din auzite. Unii, cînd au primit cîte un brînci de la nu-știu-ce cucoană: „vezi că stai în locul meu, dă-te la o parte”, s-au mutat politicos ori au plecat în altă parte. Astăzi, însă, lucrurile s-au modificat. Nu de puține ori îți este dată să întîlnești adolescenți care „și-au jurat că nu mai calcă în biserică” tocmai datorită felului cum au fost întîmpinați de către „veterani”. Și situația se complică. E drept, doar pentru unii. E cunoscut cazul unui preot din Bacău, care a încercat să facă nițică ordine între „liderii” vîrstei a treia, și după vreo două săptămîni a primit „sfaturi” prietenești de la colegul de breaslă s-o lase mai moale, căci alfel nu mai vine lumea la biserică. Și pe bună dreptate. Cine aduce coliva, cine așază mesele pentru praznic, cine aprinde lumînările și cine le stinge cînd e momentul. Evident, babele din biserică.

Însă nu generalizăm. Unele sînt conștiente că „nu trebuie să vorbești în timpul slujbei”, cu toate că acest adevăr nu se potrivește cu „a pune lucrurile la punct cu cei care nu stau cum trebuie”. Adică, a face ordine intră în circuitul firesc al timpului liturgic. Altele sînt ferm convinse că „sfaturile sînt binevenite oricînd”, întrucît „duminica biserica este plină de oameni”. Altfel spus, nu s-a supărat nimeni.

Și lucrurile merg înainte. Preoții tac și fac cum e „legea locului” și cum convine mulțimii de „babe”, chiar dacă acest fapt contravine pravilei bisericești. Iar tinerii, cei cu oarece înclinații sprituale, preferă să stea afară să asculte slujba la boxe. Ori stau acasă: „decît să mă tot cicălească alea, mai bine nu mă duc deloc”. Cine și ce poate face ceva în acest sens. Probabil nimeni, căci, societatea în care trăim este condusă, după cum decurg lucrurile, „de babe”. (Constantin GHERASIM)