Pe pictorul Geo Ungureanu l-am întîlnit în apartamentul închiriat, în care locuiește de cîțiva ani, împreună cu fiul său, Răzvan. Un apartament plin cu creațiile persoanale ale artistului. Cu părul prins într-o codiță, îmbrăcat într-un tricou alb și o pereche de pantaloni scurți, stă pe un scăunel și pregătește compoziția pentru un sfînt. Am intrat fără prea mari probleme. Ușa era deschisă pentru oricine. Soneria nu reprezintă decît o simplă formalitate, pentru a-l trezi din „somnul” creator. Aflînd că sîntem de la ziar, și-a scos ochelarii de la ochi, ne-a invitat să luăm loc pe scăunelele împletite din răchită. Apoi, ne-a servit cu o bere. La cei 52 de ani ai săi, Geo Ungureanu este unul dintre artiștii băcăuani cu o existență mai mult decît zbuciumată. Viața lui ar putea constitui de departe subiectul unui roman sau al unui film de succes.
Din toate „conflictele” cu amarul vieții a reușit să răzbată grație penelului. „M-am născut pe meleaguri fălticinene, la Rădășeni, într-o familie cu nouă copiii. Am purtat opinci pînă în clasa a VIII-a și am crescut cu lupii la poarta casei. Era un sat uitat de lume. Țin minte că, în 1972, cînd m-am întors din armată, am văzut pentru prima oară curent electric în sat și m-am speriat. M-am gîndit că am confundat zona”, a spus Geo, zîmbind. Cît despre primii pași în pictură, lucrurile sînt simple: „m-am apucat în clasa I și, de atunci, am rămas fidel acestei mari pasiuni”. În 1973, după ce a terminat cu răcanii, datorită talentului, a fost luat în echipa care a lucrat la realizarea decorurilor fimului „Pistruiatul”. După aceasta, „am cunoscut-o pe Elena Teodorian, soția lui Valentin Teodorian, cea care m-a introdus în atelierul lui Corneliu Baba. Am stat doi ani în preajma pictorului”, a spus Geo Ungureanu.
Nu particip la concursuri și nu mă interesează ce fac alții
Talentul său nativ a fost descoperit nu mult mai tîrziu. Eugen Șendrea, directorul Muzeului din Fălticeni, i-a expus tablourile în cadrul unei expoziții la care mai participau, între alții, Cămăruță și Hatmanu. „Dintre toate exponatele, Miu Dobrescu, primul secretar al Sucevei, a ales tabloul lui Ungureanu”, a precizat Eugen Șendrea. De atunci, nu s-a mai „aruncat” la expoziții. „Nu particip la concursuri și nu mă interesează ce fac alții”, a lămurit artistul acest capitol. Marea pasiune a penelului l-a condus însă și prin catacombele regimului comunist. Coșmarul a început în 1994, cînd a fost părăsit de soție, după 18 ani de căsnicie. Motivul l-a constituit „atracția” pe care aceasta a avut-o către o altă femeie. „A fost un adevărat șoc pentru mine și pentru băiat. Nu mă așteptam să mi se întîmple așa ceva, a mărturisit cu ochii triști pictorul. Iar de atunci a început căderea”. Capitolul „femei” este închis pentru el. „Nu vreau să mă mai recăsătoresc. Stau cu chirie, n-am o casă a mea și nu vreau să mai nenorocesc un suflet”, ne-a mărturisit el. După ce a cunoscut „fața nevăzută” a consoartei, a primit o altă lovitură.
Un an mai tîrziu a fost închis pentru șase luni la Penitenciarele din Bacău și Botoșani. „Am cumpărat două icoane vechi, de la un tip, pe stradă, și am fost acuzat de furt. Habar n-aveam ce se întîmplă, cînd, în dimineața zilei de 5 ianuarie 1995, am fost arestat. Au venit la ușa casei cinci indivizi înarmați pînă în dinți, mi-au pus cătușele la mîini și gata!”, a început serialul dezvăluirii Geo Ungureanu. „Și acum văd în fața ochilor episodul cînd am fost dus la gară, pentru a fi urcat în tren. Eram șase deținuți, legați la mîini și la picioare, încojurați de o armată de jandarmi și 60 de cîini lupi”.
Stupefacția artistului a fost cu atît mai mare cu cît „nu cumpărasem decît două scînduri, căci calitativ nu erau valoroase, iar prejudiciul era infim”. „Nu înțeleg nici acum de ce mi s-au pus cătușe la mîini și la picioare, ca și cum aș fi fost un criminal. Am încercat să iau legătura cu un avocat pentru a mă ajuta, dar îmi cerea 120 de milioane de lei. Eu n-avem bani nici de pîine, așa că am renunțat”, își amintește pictorul. Iar infernul s-a pogorît în viața lui pentru totodeauna. „Am și acum în cap zgomotele lacătelor și gratiilor din peniteniciar. Nu cred că am să pot scăpa vreodată de ele”, a mărturisit el. Urmarea a fost după tipic. „La 11 zile de la arest, am fost tuns zero. De atunci nu m-am mai tuns niciodată”. A petrecut o lună la Bacău și alte cinci la Botoșani. Ca oricărui om trecut prin astfel de experiențe, urcușul pe firul poveștii, a atras după sine amintiri sumbre.”Am stat într-o celulă cu șase oameni într-un pat. Unul era criminal ce a săvîșrit două omoruri. Ne-am înțeles destul de bine. Altul, însă, a fost foarte dur. Cînd am primit masa, m-a apucat de cap și m-a izbit de ciment pentru a-mi lua mîncarea”, și-a amintit Geo care, pentru a-i da crezare ne-a arătat fruntea brăzdată de o cută adîncă.
În acest iad, care a fost penitenciarul, Geo Ungureanu mai primea și cîte un pachețel. „Venea băiatul o dată pe lună cu un colet, a zis el. În rest, mîncam ce ni se dădea în închisoare.”
„Pictura m-a salvat”
Cele șase luni le-a răzbătut tot datorită penelului. „Pe unde am stat, am avut șansa să pictez. Am întîlnit oameni, angajați ai Penitenciarului, care m-au ajutat și mi-au permis să lucrez”, mărturisește artistul care, după șase luni a fost eliberat, pentru că nu i s-a găsit nici o vină. „Am ieșit afară plin de păduchi. Era iarnă și mi-am aruncat pantofii, așa că am ajuns acasă desculț. Hainele le-am ars pe toate, căci nu aveam ce să mai fac cu ele”, își amintește momentele în care a rupt-o cu regimul de detenție. Încet, ne-am întors la artă și la camera de lucru a artistului. „Am în proiect o expoziție personală, dar nu știu cum am să fac rost de bani,” ne-a dezvăluit unul dintre proiectele sale. „i vreau să mai fac o sculptură prin care să-mi exprim atitudinea față de Uniunea Europeană”. Speranțele și gîndurile vin în contradicție cu starea materială: „Am trimis și am vîndut cîteva tablouri în America. Dar am primit banii cu țîrîita și abia mi-au ajuns pentru a supraviețui”. Chiar și cu probleme, Geo Ungureanu continuă să-și vadă de pasiunea vieții. „Dacă n-am culori, atunci storc un cărăbuș și niște ierburi și tot pictez” a precizat el. Viața îl va trimite prin alte cartiere ale orașului. Va trebui să se mute din actualul apartament deoarece nu are banii suficenți pentru a-și plăti chiria. L-am lăsat pe amatorul băcăuan în fața lemnului pe care a început să se ivească, imaginea unui Hrist, cu ochii mari și triști. O viață de pictor. (C.G.)
Lasă un răspuns