SINAXAR

Sîmbătă, 3 august

Pomenirea Cuivoșilor Părinți Dalmat, Faust și Isachie (sec. IV)

Isachie Mărturisitorul era din părțile Răsăritului și a venit la Constantinopol în zilele împăratului Valerian, care era eretic și începuse război împotriva goților. Întîmpinînd pe împărat, fericitul Isachie l-a sfătuit să deschidă biserica drept-credincioșilor, dacă vrea să nu piară în luptă. Minunîndu-se de atîta îndrăzneală, Valerian a poruncit să-l bată și să-l arunce în mărăcini. Dar sfîntul, ieșind înaintea lui în alt loc, i-a apucat calul de frîu, spuîndu-i că, de nu va deschide bisericile, va pieri în război. Și proorocia s-a împlinit întocmai. Căci, fiind biruit de goți, împăratul a murit în foc.

Cuviosul Dalmat a fost, în viața de mirean, ostaș, pe vrema împăratului Teodosie cel Mare. Apoi, lăsînd toate cele lumești, a luat cu sine numai de un fiu al său, Faust, și s-a dus la mănăstirea Cuvisoului Isaachie. Acolo, a fost primit de acesta în rînduiala monahicească. Și au trăit amîndoi în post și rugăciune, ostenindu-se să împlinească pustniceștile îndatoriri. Cînd Cuviosul Isaachie a ajuns la adînci bătrîneți, dorind să lase mănăstirea în grija unui om vrednic cu fapta și curat cu inima, a ales pe Dalmat, pe care l-a așezat egumen în locul lui. Acesta s-a nevoit încă și cu diavolii cei văzuți, cu ereticii nestorieni, care învățau că Sfînta Fecioară Maria n-ar fi Născătoare de Dumnezeu, ci numai născătoare de om. Și Dalmat a fost de mare ajutor Sfinților Părinți la cel de-al treilea Sinod a toată lumea, ce s-a ținut la Efes în 431. El era iubit de împărat și de Sfinții Părinți, care l-au rînduit arhimandrit în mănăstirea Dalmatului. Și, plăcînd cu desăvîrșire lui Dumnezeu, s-a mutat la El, la o vîrstă înaintată. Asemenea și fiul său, Faust, străbătînd cu dumnezeiască rîvnă toată scara nevoințelor pustnicești, s-a mutat la veșnicile lăcașuri.

Duminică, 4 august

Pomenirea Sfinților șapte tineri din Efes: Maximilian, Exacustodian, Iambilic, Martinian, Dionisie, Ioan și Constantin (sec. III)

Acești Sfinți au trăit pe vremea prigoanei împăratului Decius, fiind fii ai dregătorului cetății Efes, toți cu credința în Hristos și mărturisind cu îndrăzneală credința lor. Deci, auzind păgînul împărat de rîvna propovăduirii lor, a dat poruncă să fie prinși și aduși, în lanțuri înaintea judecății lui. Împăratul a început să-i silească cu amenințări și făgăduințe, să se lepede de credința creștinească și să se întoarcă la închinarea idolilor păgîni. Dar tinerii l-au înfruntat cu bărbăție pe împărat care, văzîndu-i nesupuși, i-a slobozit și le-a dat timp să se răzgîndească. Tinerii au folosit libertatea lor, mergînd la casa părintească, de unde au luat aur și argint, pentru hrana lor, și, apoi, ieșind din cetate, s-au ascuns în peștera ce se afla pe muntele Ohlon. Acolo au stat pînă cînd împăratul a aflat și a trimis slujitori să zidească gura peșterii, pentru ca astfel tinerii să moară de foame. Însă, prin lucrarea lui Dumnezeu, cei șapte tineri, rugîndu-se neîncetat, au adormit, cu o minunată adormire. După aproape 200 de ani, un om care căuta piatră a deschis peștera și i-a găsit pe cei șapte tineri vii. Aceștia l-au trimis pe cel mai tînăr, Iamblic, în cetate să cumpere cele de trebuință. Efesenii au rămas uimiți, văzînd pe ulițele lor un tînăr îmbrăcat în haine care se purtaseră în altă vreme și care cumpăra hrană cu niște bani de aur, purtînd chipul împăratului Decius. Și tînărul a rămas uimit cînd a văzut semnul Sfintei Cruci pus pe zidurile bisericii. Făcîndu-se cercetare și venind la peșteră episcopul și dregătorul cel mare din Efes, au găsit în gura peșterii un sicriaș de aramă, cu două tăblițe de plumb, pe care era scrisă chinuirea Sfinților. Apoi, intrînd în peșteră, au aflat pe Sfinți, treziți ca dintr-un somn, ca și cînd n-ar fi dormit decît o noapte. Cei șapte tineri, adeverind tuturor credința în învierea morților, și-au dat sfintele lor suflete în mîinile lui Dumnezeu. (C.G.)