Undeva, prin anii 1937, doi artișit băcăuani, Nicu Enea și Ion Diaconescu, au pus la Bacău bazele unei pinacoteci, desființate de regimul comunist. O parte dintre lucrările expuse acolo au luat, mai apoi, drumul viitorului Muzeului de Artă înființat de Iulian Antonescu. Pînă în 1990, numărul celor care au donat lucrări acestui locaș de cultură a fost redus. „Nu exista așa ceva, iar dacă îmi amintesc ceva valoros sunt lucrările de grafică, semnate Camil Ressu, între care se afla și portretul lui Arghezi”, ne-a spus muzeograful Geta Barbu. După 1990 numărul donatorilor a crescut. „Între 1990 și 1998, au intrat în fondul Muzeului de Artă 1140 de lucrări, a declarat Geta Barbu. Însă, cu puține excepții, cei care au făcut donații au aparținut altor meleaguri decît cele băcăuane”.
Unul dintre aceste puține excepții este pictorul Laurențiu Stan. S-a născut la 7 octombrie 1910, în comuna Letea-Veche, județul Bacău. În anul 1932 a absolvit Academia de Arte Frumoase, fiind, în același timp, licențiat în litere și filosofie. În același an, au avut loc primele expoziții de pictură și desen. A fost ales membru permanent al „Salonului Oficial de pictură” și, în anul 1936, membru fondator al Asociației profesioniste „Curentul artistic românesc”. Viața acestui artist cuprinde aproape întreaga istorie a acestui secol: copilăria marcată de primul război mondial, participarea efectivă în cel de-al doilea război mondial, urmînd apoi anii de dictatură ce i-au zdruncinat existența și idealurile. Însă ceea ce i-a marcat evoluția ca artist a fost perioada comunistă, cînd a renunțat la artă ca profesie. A preferat să „tacă”, eludînd tentaculele viclene ale regimului bolșevic decît să facă vreo concesie tematică sau estetică.
Deși munca sa își primise răsplata și recunoașterea oficială prin cele două premii obținute la edițiile din 1935 și 1937 ale ” Salonului Oficial de pictură ” de la București, acest om a avut puterea să renunțe la temeiul vieții sale: arta, doar pentru a nu face nici cel mai mic compromis. „Omul, adevăratul om, are nevoie de cinste, de adevăr, de libertate, de credință, în orice condiție s-ar afla. Arta este opțiunea principală a existenței mele”, mărturisea pictorul cu prilejul vernisării unei expoziții după 1990.
Din anul 1945, Laurențiu Stan a activat ca profesor de geografie la Liceul „Vasile Alecsandri” din Bacău, fiind chiar autor al unui manual de specialitate. În perioada 1950-1960, a realizat la Buzău scenografia unor piese de teatru, între care amintim „Răzvan și Vidra” de B. P. Hașdeu, „Ursul” de Cehov și „Tania” de Arbuzov. După 1989, artistul a fost relansat în atenția unui public nou, cu o altă percepție a lucrurilor decît cel din tinerețea sa. În ciuda dificultăților, perioada de după decembrie 1989 a reprezentat pentru el o reîntoarcere, atît ca pictor, cît și ca memorialist și comentator al fenomenului plastic contemporan.
„Tot ce vedeți aici constituie un fel de strigăt. Are un caracter polemic, virulent. Să nu deduceți, însă, că sînt un disperat al soartei. Deși o eliberare totală de impresii și imagini care m-au umplut de oroare e imposibilă, mă întorc, cu bucurie, la floare, la lumină” a declarat Laurențiu Stan, la cea de-a doua expoziție personală a sa, în 1992. Sufletul său, oricît ar fi fost de zbuciumat și de lovit, n-a încetat o clipă să creadă cu toată puterea în frumusețea și miracolul vieții și, mai ales, în Dumnezeu: „Prizonierul chiar, închis pentru fărădelege sau pentru ideal, crede în salvare, în libertate. Rău sau bun, omul are nevoie de sacru, căci libertatea, adevărul, frumosul, binele sînt sacre”, spunea artistul.
El a donat, în anul 1994, către Muzeului de Artă din Bacău, 17 lucrări de o certă valoare, mai ales că redau aspecte ale Bacăului de altădată, așa cum a fost văzut atunci de un tînăr mînuitor al condeiului. Artistul a părăsit această lume în 1nul 2000. A fost, alături de Nicu Enea, unul dintre martorii unei epoci apuse, care ne-a lăsat o amintire despre orașul în care trăim. (Mirabela ENEA, C. GHERASIM)
Lasă un răspuns