„Unde dă mama, crește!”. Mai nou: unde pălește tata, e vai și-amar! Vechea zicală nu a fost uitată, e la loc de cinste, a rămas spaima copiilor și motivația părinților. Totul se face în numele ei. De la o simplă palmă, mîngîitoare, pînă la brutalități de neimaginat. Nimic nou sub soare. Am preluat moștenirea și o ducem mai departe. Chiar deunăzi urmăream pe „Discovery” un cutremurător film documentar despre selecția naturală a pruncilor, făptuită chiar la naștere în cetatea Assalom, într-un templu al plăcerilor: copiii, mai ales cei de sex masculin, erau aruncați de pe stînci sau înecați; fetițele erau cruțate, fiind destinate să le schimbe pe cocotele îmbătrinite. Nou – născuții erau omorîți de înseși mamele lor, doamne de consumație, pe care le încurcau în practicarea profesiei. Așa că ce să ne mai mirăm cînd citim prin gazetele noastre despre copiii ostracizați, asfixiați, strangulați, schilodiți, dați la cîinii înfometați, cu bună știință. Practicile antice fac tot mai mulți adepți printre contemporani. Unui băcăuan i-a venit ideea de a-i aplica o corecție severă fiului său minor legîndu-l cu un lanț de vite și ținîndu-l așa timp de 48 de ore, fără apă și mîncare, într-un grajd. Întrebat de săteni și de autorități ce l-a determinat să aplice o asemenea corecție, părintele cu pricina a dat un răspuns standard: „e a-l meu, eu l-am făcut, eu îl omor”. Timpul nu se mai întoarce, dar istoria se repetă. Evul Mediu e printre noi. Cu lanțul și bîta, ca instrumente de educare. Încă n-am auzit de vreo crucificare, de pus în jug sau de prins în butuci, metode cîndva verificate în practică. De ce nu s-ar folosi din nou, doar odraslele sînt ale noastre, nu-i așa, cu drept de viață și de moarte!
Părinți scelerați, cărora legea nu prea are ce le face. Statul e prea împovărat cu întreținerea copiilor abandonați (lepădați – e termenul cel mai potrivit), ca să și-i mai ia pe cap și pe aceștia. Un cerc vicios: sărăcie, lipsă de educație, alcool, violență. Toleranță. Cei cu adevărat buni iau calea străinătății, acasă rămîn puțini sau „căzăturile”, să ne războim cu ei . Un lucru, între multe altele, pare să fie ignorat: copiii pe care astăzi, îi ostracizăm, trimițîndu-i în infernul tarelor psihice, vor deveni părinții de mîine. La ce se va putea întîmpla, mi-e teamă să mă gîndesc. Ce se face acum pentru salvarea lor e mult prea puțin.
Deocamdată, doar speranța ne mai ține optimiști. Aflu, grație unui post de televiziune național, că un grup de olimpici români a dat lovitura la un concurs internațional de fizică: locul întîi pe națiuni, copii de aur. Rîd de bucurie, dar imediat îmi amintesc de adolescentul pus în lanț de fier de însuși tatăl său și sufletul îmi devine sloi. Trăim în țara contrastelor, înconjurați de Feți-Frumoși și balauri cu capete hîde. Ce rost are să te mai întrebi? (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns