Sfîrșitul lunii iulie a readus în atenție o categorie de evenimente insistent repetate în ultima vreme: mai mulți „cetățeni ai Ungariei”, „tineri aflați în stare avansată de ebrietate”, „îmbarcați în autocare și autoturisme”- citim în presă – „au parcat în Ghimeș, în zona monumentului lui Emil Rebreanu” (fratele scriitorului Liviu Rebreanu), la fosta graniță dintre Austro- Ungaria și teritoriile românești extracarpatice. Aici au scris pe șosea cu vopsea roșie, între altele, „Vama Magyararszag” (Vama Ungaria), iar la intrarea în comuna Palanca, „Vama Palanca”. Cu cîțiva ani în urmă, monumentul lui Emil Rebreanu a fost profanat. Anul trecut, gardul dimprejur a fost vopsit în culorile drapelului Ungariei: roșu, alb, verde. Tot anul trecut, la Valea Uzului, cei 200 de copii din zece județe aflați în Tabăra Națională de Artă au fost „terorizați timp de cîteva ore” de un grup de „tineri de naționalitate maghiară din comuna Sînmartin, județul Harghita, situată peste munți, cam la treizeci de kilometri distanță”. Agresorii, „din cauza alcoolului tot mai arțăgoși”, au sancționat în acest fel inițiativa cîtorva profesori din Republica Moldova, care „și-au permis” să danseze hora „pe pămînt unguresc”. Fragmentele citate, pe a căror obiectivitate ne bazăm cele cîteva reflecții următoare, le-am extras din numărul de pe 31 iulie anul curent, al prezentului cotidian, mai precis dintr-un articol de primă pagină intitulat „Naționalism maghiar la Ghimeș” (semnat Fl. C.).
Cele menționate mai sus ne fac să credem că asemenea acțiuni nu sînt sporadice, nici întîmplătoare, ci sistematice și suficient de atent regizate. Ipoteza premeditării lor este susținută de cîteva elemente constante în organizarea acestor descinderi violente:
a) protagoniștii sînt TINERI; b) se află în stare de EBRIETATE (adesea avansată); c) sînt de naționalitate maghiară – fie rezidenți în Ungaria, ca autorii acțiunii din 28 iulie a.c. de la Ghimeș – Palanca, fie rezidenți în România, precum cei implicați în evenimentul de anul trecut, de la Valea Uzului. Deducem de aici că cei ce au plănuit aceste acțiuni au mizat pe o anume stare de spirit – exaltată, inflamabilă, datorată vîrstei și alcoolului administrat. O asemenea dispoziție se propagă relativ ușor în cadrul unui grup; discernămîntul individual se diminuează sub presiunea comportanmentului colectiv (indus și dirijat de inițiatorii acțiunii).
Avangărzile, revoluțiile, mișcările protestatoare și reformiste în general (ca de pildă în istoria contemporană, mișcările antigaulliste din Franța anului 1968, manifestările de la Woodstock ale primei generații de fani rock, care au schimbat o paradigmă de mentalitate, chiar „Revoluția” română, proliferarea naționalismelor, a fundamentalismelor), asemenea mișcări, cu tot ceea ce au ele bun și rău, au nevoie de energia, aplombul, exaltarea și în egală măsură, de lipsa de experiență a tinerilor. Asemenea mișcări se întemeiază pe dependența de un lider de opinie, pe nevoia de „guru”, ca și pe o sensibilitate juvenilă la ideile mari, generoase, la proiectele justițiare. În acest sens, se confirmă butada: „drumul spre iad e pavat cu bune intenții”.
Predispoziția vîrstei tinere pentru manifestările expansive pînă la violență a fost recunoscută, chiar instituționalizată, încă din vechime. În lumea medievală, continuatorii străvechilor confrerii masculine și războinice erau din categoria acelor juvenes – „cavalerii proaspăt investiți care rătăceau în grupuri destul de turbulente în căutarea unei aventuri ce presupunea adesea VIOLENȚĂ și SAMAVOLNICIE; (Bucuria), așa cum o aflăm în unele cîntece de gestă, corespunde – mai degrabă decît unei stări euforice plăcute și optimiste – unei stări de excitație feroce, de EXALTARE BESTIALĂ” (cf. J.Le goff, Omul Medieval, Polirom, 1999, p. 78). Vandalisme moderne – de pildă, bandele de cartier ale „băieților de băieți”, bandele xenofobe și naționaliste – pun în evidență un potențial de energie consumat în acțiuni violente, cu finalitate adeseori glorifiantă. Idei aparent generoase legitimează inițiativa agresiunii.
M-am întrebat în ce măsură pot fi culpabilizați pentru faptele săvîrșite tinerii revanșarzi despre care pomeneam la început. Un ins e în mare parte produsul EDUCAȚIEI primite. În general ne este greu să ne detașăm de ideile primite, care s-au lipit de noi „ca marca de scrisoare”, să le reconsiderăm și dacă e cazul, să le refuzăm. Dacă de mic individului i s-a tot spus că Stalin sau Mao e Marele Părinte, se va dezbăra probabil destul de greu (din motive politice, culturale, psihologice) de acest clișeu. Dacă i s-a spus că trebuie refăcută Ungaria Mare, că trebuie reabilitate vechile simboluri monahice, el va rămîne inerent tributar ideologiei revanșarde.
Ce atitudine s-ar cuveni în asemenea circumstanțe? O lipsă de reacție ar fi semn de slăbiciune, chiar o invitație la repetarea și intensificarea agresiunii. O ripostă excesivă ar alimenta conflictul interetnic și interconfesional, ar da apă la moară militanților pentru reînființarea Regiunii Autonome Maghiare și partizanilor federalizării României. De altfel, un asemenea tip de conflicte e în ultima vreme frecvent în răsăritul Europei: în Bosnia-Herțogovina, în Kosovo, în Transnistria (în perspectivă autonomă în cadrul unei republici federalizate a Moldovei). Între Scylla și Charybda, între lipsa de reacție și riposta excesivă, rămîne de găsit o salutară cale de mijloc. Și oricît de fiebinte patriotismul – acela adevărat sau cel de paradă – necesară puterea de a judeca la rece.
Lasă un răspuns