Să cumpăr sau nu bilet?

Autobuzele din Bacău sînt o oglidă perfectă a societății în care trăim. Dacă dai o tură prin autobuze, vezi un adevărat bîlci, în care ies în evidență capacitatea românului de a se adapta unui buget mic sau foarte mic, calitatea serviciilor aflate în paragină; atitudini de șefi-scandalagi într-un spațiu de o mizerie teribilă.

Cum dai să intri în autobuz, te vezi nevoit să dai din coate pentru a ajunge la ușă, pentru că cei care ies și cei care intră nu-și acordă nici un fel de prioritate. Atenție ridicată la pantofii lustruiți și la geantă, minunata geantă fermecată care face cu ochiul celor și mai nevoiași ca noi. Ajuns înăuntru, îți pui întrebarea dacă să cumperi sau nu bilet. Nu de alta, dar peisajul nu prea te inspiră. Are, însă, grijă taxatoarear: „hei, tu, ăla din spate, arată biletu’ sau abonamentu’ „. Pentru o primă impresie, poți să spui că doamna chiar își face treaba, dacă nu ai remarca că taxatoarea se leagă numai de călătorii din spatele autobuzului, loc de unde cu greu te poți deplasa pentru a-i arăta biletul. O atitudine inutilă de șef a nimănui, care primește uneori răspunsuri care mai de care mai colorate: „vino la mine și o să ți-l arăt”, „să plătesc pentru că mă sufoc aici?” etc.

Bătrînii sînt, ca de obicei, cei mai corecți. Sînt în stare să dea și ultimul bănuț pe un sărman bilet, care nu-i oferă nicidecum un scaun unde să-și odihnească picioarele. Tinerii s-au adaptat și cumpără un bilet pentru toată gașca, care îl arată pe rînd taxatoarei.

Oricum. biletul î; bagă în buzunar, deoarece capsatoarele stau de mai bine de un an degeaba. Alin Fecioru, un tînăr venit de la Iași, a dat să-și capseze biletul, odată cumpărat: „Toată lumea se holba la mine, de parcă veneam de pe altă planetă. La noi, cum intri în autobuz, cum trebuie să-ți capsezi biletul, că altfel te prinde și te amendează”, spune el. Ceea ce nu știa tînărul este că, în Bacău, biletele sînt reciclabile: ori le dai cuiva cînd cobori, ajungînd uneori să ai vreo două, trei bilete, dacă ești o tînără mai atrăgătoare, ori se dau la taxatoare, care la rîndul ei, le vinde din nou, altor „fraieri”.

Și așa totul merge ca pe „roate”, care scîrție îngrozitor sub greutatea „corectitudinii” taxatoarelor și „dărniciei” călătorilor. Ceea ce nu se știe este că pierderele le plătim tot noi, de fiecare dată cînd se scumpește un bilet, dar tot din cauza neștiinței și ignoranței noastre. (Andreea CEASĂR)