Peștișorul fermecat
Peste Dunăre, dincolo de Galați și după ce treci de insula Cocuța, cu plaja mărginită de sălcii, cale de 6-7 kilometri spre începuturile Deltei, se desfată o salbă de lacuri pe care localnicii le numesc simplu: la Lățime. Denumirea nu e chiar întîmplătoare. Aici, orizontul se desface larg, fără limite. Întinderi de ape de necuprins cu ochiul. Un pustiu lichid, cu pîlcuri de sălcii plîngătoare și țipete de păsări de baltă. Paradis al pescarilor undițari și al vînătorilor de rațe. Rar, cîte un om. La ostroave, porumbul crește cît cerul, nu se văd cal și călăreț, iar pepenii verzi- cum li se spune aici, împodobesc trupurile moleșite de arșiță ale pămîntului, precum sînii tari și rumeni, fecioarele. O lume aparte, plină de taine și șoapte rostite într-o limbă doar de localnici înțeleasă. Ritualuri venite din începuturi mai îndepărtate decît lumea și fără ca sfîrșitul să fie aproape. Bărăganul apelor și al recoltelor cu solzi și pene.
Aici, la Lățime, îmi plăcea să merg la pescuit, în vacanțele copilăriei. Nu pentru pește, ci pentru liniștea și farmecul peisajului, unul cu totul aparte. Undița era pretextul, iar captura nu mă interesa. Pupă-l și aruncă-l înapoi, asta era regula sfîntă. Vergeaua din fibră de sticlă sau de carbon, mulineta ori blincherul, nu se inventaseră. Plecam la pescuit cu-n boț de mămăligă bine frămîntată cu pîine, pînă ce devenea elastic ca o minge de cauciuc, cîțiva metri de ață pescărească și două-trei bolduri. Dintr-un băț de stuf smuls din stufărișul de pe mal îmi confecționam nuiaua, iar din acele cu gămălie făceam cîrligele. Și gata undița! Pește-gîrlă. Fîțe, plevușcă. Prost să fi fost, și tot prindeai de-o saramură. Ghiborț, cărășei, roșioară, albitură. Mai mult scuipai, decît înghițeai, dar se numea că mănînci pește. Rămîneau gustul și deștele lipicioase, pe care după festinul pescăresc le lingeai pe post de desert. Abia după aceeea te dregeai cu harbuz. O lume arhaică, dar neasemuit de dulce.
După un astfel de ospăț pantagruelic, într-o cumpănă de zi de duminică toropită de sulițele arzătoare ale soarelui și strecurat printre crengile-salbă ale unei sălcii, mi-am aruncat în apă încropitura de undiță, deși peștii se refugiaseră care încotro, la umbră deasă și apă mai adîncă, să-și facă siesta. Mi-am băgat coada-n baltă, cum se zice, așa, de amorul artei. Minune mare! În cîteva clipe, ochiul de apă, fierbinte de puteai să faci baie, forfotea de pești. Unul, mai mărișor, de vreo zece centimetri, atrăgea atenția printr-un colorit de-a dreptul fascinant. Curcubeul în miniatură. Apa cristalină îi amplifica efectele. Șansă rară. Unică. Tocmai eu, un oarecine să am parte de o asemenea arătare. Ăsta era doar începutul. Flămînd, peștele-curcubeu n-a stat să aleagă. A mușcat lacom mămăliga, prinzîndu-și delicat buza în cîrligul meu încropit din acul cu gămălie. L-am eliberat cu grijă din capcană, să nu-l rănesc mai tare, ținîndu-l atent cu stînga. „Măi frumosule, i-am vorbit, de ce mi-ai căzut în cursă? Locul tău e în apă, ești făcut să fii liber”, în timp ce-l priveam și îl admiram. Arătare de basm. L-am lipit de obraz, în timp ce, cu gura larg deschisă, parcă încerca să-mi spună ceva; poate să-l redau apei. Ceea ce am și făcut, nu fără oarecare strîngere de inimă, mi l-aș fi dorit breloc, prea era frumos! Mi-am schimbat locul în care să-mi arunc undița, pentru a nu mi-l face din nou victimă. Ceva, însă, îl atrăgea ca un magnet spre cîrligele mele. Devenisem obsesia, piaza rea, sau poate îngerul său păzitor. De șase ori l-am avut în palmă și tot de atîtea ori l-am redat mediului său. Din cauza lui am ratat pescuitul în acea zi. Poate își apăra, în acest fel, poporul necuvîntător, sacrificîndu-se pe sine. Cine știe! Tot în acea zi am aflat de la un localnic, căruia i-am povestit pățania, că peștelui cu pricina i se spune „regina bălții”; toți cei cărora le cade în undiță îi dau drumul, chiar fără a le îndeplini trei dorințe, și că nu se auzise pînă atunci ca cineva să fi pus în tigaie sau pe plită o asemenea creatură miraculoasă. Era, în tradiția bălții, semnul recunoașterii stirpei sale regești. Peștișorul care m-a fermecat și-mi dăinuie în amintiri de vreo jumătate de secol. Ca un suveran. (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns