La o „gargară”, în Deltă
Hai-hui prin Deltă. De cîteva zile bat în lung și-n lat potecile lichide ale acestui ținut de basm ce-mi vorbește, parcă, de începuturile lumii, cînd din apă și lumină se întrupa uscatul. Merg fără un scop anume, busola am lăsat-o acasă, nu știu unde mă aflu și nici încotro o voi apuca peste cîteva clipe sau mîine. Mă abandonez naturii, are grijă ea de mine. Fac stopul. Mai o barcă de pescar, mai o șalupă sau un bac de turiști. Care încotro o apucă, n-are nici un fel de importanță. Ranița, în care la plecare am pus o mare provizie de basamac, se ușurează al naibii de repede. E moneda forte a locului. Ai, circuli, nu, mai vedem noi! Și-apoi, în scurt timp, am căpătat și eu năravul lipovenilor, fac gargară cu tărie dimineața, la prînz și seara, peste zi și-n cursul nopții. Să nu-mi pierd antrenamentul tot umblînd prin Razelm sau Sinoe, Golovița și Zmeica, prin Gorgova sau Uzlina. Lecție de geografie aplicată, în toată regula.
Am uitat să vă spun. Sînt un Robinson Crusoe ambulant și nici pe Vineri nu-l am alături. Mă însoțesc cu un coleg de serviciu, bun amic, și o zvîrlugă de telegar nemaivăzută pe aceste meleaguri, ce face să se zburlească părul pe spinările patrupezilor autohtoni. O splendoare de chuwawa, o mini-căprioară, cu originile tocmai prin Mexic. O primisem cadou. Dormim unde se nimerește, îngropați în căpițele de fîn proaspăt cosit sau pe malul bălților, chinuiți amarnic de țînțari. Nu ne plîngem. Singuri ne-am făcut-o! Mîncarea, cam monotonă: pește fript. E cel mai la îndemînă. Ne disputăm capetele, conțin fosfor, vrem să ne facem deștepți. Bună poantă. Desertul ni-l culegem tot din apă – scaietele de Deltă, un fel de alună mare cam cît unghia mică de la mînă, verde, dar foc de gustoasă. Se găsește gîrlă, ne-nvățase un localnic contra unei gargare bune de metilic. Meritase!
Ajungem, în sfîrșit, la Jurilofca. În centru. Sat de pescari adevărați. Mă conving după iuțeala cu care se golesc stacanele la singura crîșmă a așezării. Tot sucindu-mi capul ca la un meci de tenis, mai să-mi scrîntesc gîtul! Oamenii își văd de îndeletnicirea care, constat, le face o mare plăcere, chiar dacă ritualul ducerii paharului la gură și sorbirii lui dintr-o suflare are ceva sobru și sacru, în același timp. Eugene, îmi apelez tovarășul de umblătură, nu mai sîntem ce sîntem dacă nu radem una ca lumea aici, printre pescari. S-ar chema că degeaba am fost în Deltă. Zis… și trecut la fapte. Urcăm cele două trepte ale prispei casei țărănești în care funcționa stabilimentul cu firma Bufet-Coop și ne priponim în fața barmanului, nimeni altul decît un pescar în timpul liber doritor să facă un ciubuc. Mîini late, ca două lopeți de barcă, dar agere cu paharul, de nici nu-ți vine să crezi. Ne-ntreabă din ochi: ce vreți? Două mari. De care? N-avea decît rachiu alb și rachiu de drojdie, dar se face că și-a respectat meseria. De care-ți vine mai la îndemînă, îi spun, și zdrahonul toarnă în pahare groase zeama puturoasă. Hai noroc! N-apucăm să ne muiem mustața că apare un ins uriaș, cam taciturn, care nici nu ne bagă în seamă. Cere, și el, nouă mari, în tot atîtea pahare. Crîșmarul, se vede, știe cu cine are de-a face și se conformează. Desface o sticlă de-un kil, golește o sută, după care o pune în fața mușteriului. Care mușteriu înșfacă cu o singură labă sticla și cele nouă pahare, se duce pe verandă, la o masă șchioapă, le aliniază și le umple ochi, apoi începe să le golească rînd pe rînd. De la unu la nouă. Mi-am uitat de șipul meu, privindu-l fascinat și nedumerit pe omul-gargară. De ce i-or fi trebuit atîtea pahare, unul nu i-ar fi fost de ajuns? Cu sticla e altă poveste, carburant la îndemînă! Crîșmarul mustăcește, dar nu-mi spune. Egoism feroce, nu alta! Nici acum nu știu ce-a vrut să-nsemne chestia cu demonstrația. La sfîrșit, ies din starea de contemplare, arunc pe gît la vale rachiul alb și prind „la mustață” o șalupă pentru Tulcea. Revin la civilizație împreună cu amicul și chuwawa, cam șifonată că nu i-am dat și ei să guste din zeama cu iz de apă tulbure. La Jurilofca am lăsat, însă, un mare semn de întrebare și amintirile unei „gargare” pe cinste, la puterea a noua. Pline de mister cărările Deltei și măsurătorile lipovenilor! (Mihai Buznea)
Lasă un răspuns