Împușcarea gelosului Costică Balș, aga poliției

Eugen ȘENDREA

Întîi iunie 1854 căzu într-o miercuri. În acea zi, cînd încă ieșenii mai dormeau, spre Copou se îndreptau două trăsuri. Opriră pe un teren viran, departe de ochii ocazionalilor trecători. Din ele coborîră trei bărbați. Doi dintre ei se așezaseră față în față la oarecare distanță. Scoaseră fiecare cîte un pistol. Se priviră cu ură. Amîndoi erau foarte tineri. Unul avea 23 de ani și era șeful poliției din Iași. Se numea Costică Balș, „fiu de domniță, frate cu beizadele, ginere de domn”, „iubit și stimat de toată lumea”. Celălat avea 22 și era baronul von Stolberg, fiind locotenent în armata austriacă. Martorul, „un adevărat burduf, bondoc, pîntecos și strașnic la mîncare”, era ministrul poliției, boierul Răducanu Rosetti, ce avea moșii la Căiuți -Bacău. Cei doi ochiră și, la „un singur schimb de focuri, glontele lui Stolberg îl nimeri pe Balș drept în inimă, culcîndu-l mort la pămînt”. Așa cum e de bănuit „scandalul fu nemaipomenit”. Pentru ce s-au duelat cei doi? Cine i-a împins la această măsură? De ce n-au fost împiedicați? Se întrebau ieșenii. Tragicul eveniment, începuse de la o … femeie!

Ea se numea Natalia și era fiica domnitorului Grigore Ghica, „bălaie, cam grăsulie, avînd ochii mari verzui, o fată ruptă din soare. La cei 18 ani era „veselă, zîmbitoare, zburdalică, copilăroasă, răsfățată dar fermecătoare, și „măritată doar de trei ani cu Costică Balș…”

Tînărul Balș își iubea soția „cu multă patimă”. La o recepție, locotenentul austriac flirta cu domnița, dar „se arătase prea pe față”, prea fără tact, admirator al acestei femei”. Nu-i vorbă că și ea „zburdalnică, ușuratică”, se purtase cu el cu „o nechibzuită cochetărie de copilă”. Gelos, nefericitul Costică Balș îl provocă pe locotenent la duel în dealul Copoului…

„Înmormîntarea fu nemaipomenită… după obiceiul pămîntului, sărmanul Costică fu dus la biserică cu fața descoperită, înfășurat în coroanele și florile care-i acopereau sicriul…”

Urmările? Baronul Stolberg a fost rechemat în Austria, domnița Natalia, „fiindcă avea nevoie de pocăință”, a fost trimisă la mănăstirea Agapia, iar martorul Răducanu Rosetti în surghiun la mănăstirea Neamțului. Alecu Balș, după înmormîntarea fiului, se adresă în scris „Sfatului Administrativ al Moldovei”.

„Întorcîndu-mă din drum în urma unei fatale înștiințări, am găsit în mijlocul capitalei pe fiul meu, marele vornic Costică Balș ce era și șeful poliției, ucis și îngropat, miercuri, la întîi iunie. Trupul său, străpuns și sîngerînd, s-au fost dus la casele sale în careta luminării sale Costică Ghica, secretar de stat, și aruncat pe mîinile slugilor de către dumnealui Răducanu Rosetti, mare logofăt al dreptății. Datoria cîrmuirii în orice țară, pînă și în cele mai sălbatice, ar fi fost ca de la sine, chiar în acea zi, să se ia de-aproape și grabnice măsuri spre a se descoperi pe toți Consfătuitorii. Nimic din aceste nu s-au făcut pentru moartea fiului meu și, pe cînd toată populația Eșului în lacrimi întovărășea la mormînt trupul șefului poliției, numai poliția, mică și mare, nu se socotea chemată de legi și de cuget pentru a proceda la cea mai mică cercetare. Ocîrmuirea e mereu gata să intervină în chestii străine competenței sale. În această dureroasă întîmplare privită ca o obștească nenorocire, a rămas surdo-mută la glasul unui întreg norod, care cerea și cere răzbunare pentru sîngele vărsat”. Îndurerat se întreba: „Pentru ce dar avem poliție?”

Se va pocăi tînăra văduvă? Aș! La nici „două luni după moartea bărbatului ei” se amoreză de Constantin Millo. Chiar și zidurile mănăstirii se dovedesc slabe în fața domniței Natalia. Acolo, într-o chilie, îl primi pe francezul Grenier, care își va răzăma capul de genunchii ei… „Pocăința” luă sfîrșit în luna septembrie. Locuia într-un apartament la curte, la catul întîi chiar lîngă cel al domitorului Ghica. Veni și iarna. Iașul uită repede de necazuri și o duceau tot într-o veselie iar „carnavalul a fost o nebunie”.

Natalia își lepădă „rochia ei neagră, jălind un bărbat mort de șapte-opt luni”. Așa că, „de-a brățeta” cu francezul Granier participă la balul mascat de la teatru, unde „tînăra femeie petrecu de minune”. Se întoarse cu el în apartament „nevăzută de nimeni și nevătămată. Chiar Grenier dealtminteri e o poemă! Dar, „înainte să treacă anul de doliu”, domnița Natalia se mărită cu Constantin Millo. A trăit cu el doi ani, a divorțat și s-a măritat a treia oară!

În schimb, peste fostul agă al poliției Iașului, se așternu uitarea „de parcă n-ar fi trăit vreodată, pe pămîntul acesta, bietul mare vornic Costică Balș”.