Colecționarii de timbre sau de cărți rare, bibliofilii, aproape că nu mai există. Bibliotecile private, păstrate și transmise din generație în generație – simbol al poziției sociale, al demnității cîștigate prin cultură – nu mai constituie azi o moștenire de invidiat. Ar trebui să invocăm mai întîi biblioteca, în accepția de mobilă, ce conferă o anumită prestanță interiorului. Biblioteca cu geamuri, un fel de dulap cu ușile din sticlă, care protejează cărțile, sau cea rotativă, mai pot fi găsite, poate, la vreun magazin de antichități. Totdeauna, asemenea biblioteci, ca și posesorii lor, mi-au provocat un fel de sfială, de timiditate amestecată cu respect. Foarte rar, în copilărie, priveam doar din pragul ușii biblioteca din biroul unui avocat, vecin de-al nostru, un om respectat, împătimit în egală masură de legi, dar și de cărți. Atunci era atracția fructului oprit. Abia mai tîrziu am înțeles că bucuriile pe care ți le dă biblioteca de acasă nu pot fi comparate cu nimic. Am înțeles ce înseamnă să-ți alegi din bibliotecă cartea, citatul potrivit pentru vreo lucrare, să descoperi printre rafturi cărți pe care te miri că încă nu le-ai citit, sau să recunoști unele din ele numai după culoarea coperților. În sfîrșit, să răsfoiești în liniște, pe îndelete, cărți aranjate într-o ordine știută numai de tine. Este dreptul cititorului de grapiller, spune Daniel Pennac (în traducere, a strînge ciorchinii rămași după culesul viei), adică dreptul de a găsi sensuri noi, de a citi și alfel. Nu ezit să spun, parafrazîndu-l pe Buffon, că biblioteca este omul, adevărata lui identitate.
Am văzut apartamente elegante, ticsite cu lucruri scumpe, din care nu lipseau bufetul cu vitrina, colecția de bibelouri din porțelan sau cristal, tablouri ale unor pictori în vogă, șeminee sofisticate, etc. Biblioteca nu-și găsea locul în aceste spații. Era, cel mult, înlocuită de cîteva casete – un fel de biblioteci vizuale – conținînd cîteva filme făcute după mari romane ale literaturii universale. Puțini sînt cei pentru care biblioteca personală mai constituie o valoare. Alte lucruri au preț acum. Un fapt pe care istoria noastra socio-culturală îl va explica, desigur. Așa cum tot ea a consemnat un adevăr pe care ne vine greu să-l admitem: acela că bibliotecile lui P. Zarifopol, ale lui E. Lovinescu sau T. Vianu s-au risipit, au căzut, în mare parte, în mîini care nu știu și nu sînt deprinse să întoarcă filele cu grijă. George Steiner, profesor de literatură comparată la Geneva și Cambridge, face o observație pe cît de actuală pe atît de îngrijorătoare, în cartea sa de eseuri Passions Impunies, Gallimard, 1997: atrofierea memoriei, notează el, este o caracteristică a educației și culturii din cea de a doua jumătate a secolului XX. Memoria lecturilor noastre, a versurilor învățate pe de rost, a devenit tot mai săracă. Sînt oameni care nu cumpară cărți și nici nu citesc; nu intră în librării, nu fac conversații pe marginea cărților recent apărute sau a titlurilor, decît din auzite. Mai există o categorie binecunoscută, aceea a cumpărătorilor de cărți la metru, sau a celor care preiau idei, maxime, de gata. Pentru aceștia, vorba lui Victor Hugo, biblioteca este ca un harem pentru eunuci. Cînd mă gîndesc că Ludovic al XIV-lea avea în fiecare din apartamentele lui de la Versailles sau de la Luvru cîte o bibliotecă ! Trebuie să spunem că dreptul de a împrumuta cărți era rezervat, pe vremea aceea, numai unui număr restrîns de erudiți. De abia pe la sfîrșitul secolului al XVII-lea, în Franța, bibliotecile private, reprezentînd colecțiile unui particular, au capătat statutul de biblioteci private-publice, puse la îndemîna cititorilor.
Privilegiul de a avea o bibliotecă personală este tot mai rar. Numai cei care sînt contaminați de acest „viciu nepedepsit al lecturii” mai fac sacrificii pentru a cumpăra cărți. Ei știu cel mai bine că o carte trimite la alta, că liniștea lecturii sau a relecturii, ca și acel va-et-vient printre rafturi nu e numai o condiție, dar și un lux care a devenit numai a lor. Cartea nu se consumă în fugă precum imaginile de pe ecranul televizorului. Timpul lecturii este unul lent, subiectiv, cel al adnotărilor, al reflecției. Pagina este o imagine a textului, pe care o citești și altfel decît și-a propus autorul, numai dacă revii la ea. Și spațiul are semnificația lui. Proust, de exemplu, obișnuia să citească la Combray, în bucătărie, după ce ai lui plecau să-și facă plimbarea de dimineață. Încăperea familiară, cu farfuriile pictate, agățate în perete, pendula, calendarul, toate îi protejau liniștea. A.Gide, la rîndul lui, își amintește că lucra în cabinetul tatălui său (termenul are conotația de bibliotecă), un adevărat sanctuar, cu cărți frumoase, învelite în piele.
Am vorbit pînă acum de bibliotecă ca mobilă, ca spațiu de lectură, și implicit, de cărți, ca metonimie a bibliotecii. Ar mai fi de adăugat un alt tip de bibliotecă: cea din fascicule trase la xerox, ca substitut al cărților. Trebuie să spunem, din capul locului, că este o lectură pe cît de necesară pe atît de frustrantă. „Un înlocuitor” (termen preluat de la N.Manolescu – Cultura „mijlocitului”, România Literara, nr. 28) care ne înstrăinează de autor și de operă; o practică care este frecvent întîlnită în mediile universitare. Îți aduce noutatea informației, fără îndoială, dar că orice înlocuitor, textul copiat la xerox nu poate rivaliza cu originalul. Un profesor de la o universitate mică din Franța îmi spunea, nu demult, că nu cumpară decît rareori cărți foarte scumpe. Să comanzi cărțile prin bibliotecă pentru a le citi, studia, chiar timp de un an, a devenit o cutumă. Asfel de împrumuturi de lungă durată sînt numeroase în Occident, întrucît, paradoxal, xeroxul este acolo chiar mai scump decît cartea.
Biblioteca de acasă este, așa cum spuneam mai înainte, spațiul aparent închis al bucuriei date de lectură. Am precizat aparent închis, pentru că el înseamnă și amintiri, și întoarceri în timp atunci cînd citești o dedicație sau cînd revezi propriile impresii pe marginea paginii, ca replică imediată a dialogului cu textul. Cărțile nu trăiesc decît prin noi, cititorii. Biblioteca, în sensul cărților pe care le-am citit, ne definește. Am mai putea vorbi de bibliotecă ca personaj de roman, numai dacă ne gîndim la scrierile lui Montaigne, A. France, A. Gide, Borges, Huysmans sau Radu Petrescu. Este un subiect inepuizabil. Intenția noastră a fost însă de a redescoperi farmecul bibliotecii de acasă care, metaforic vorbind, are conotația lecturilor noastre, a bibliografiilor parcurse, dar și a unui spațiu care este făcut să păstreze intactă memoria mai îndepartată sau mai recentă a persoanelor, a conversațiilor. Biblioteca de acasă cu însemnările noastre uitate printre file, cu rafturile îngreunate, supuse, are savoarea care amintește de dulceața de cireșe amare din copilărie. Dincolo de accentele sentimentale, ea este cea care ne-a apărat în anii comunismului de agresiunile din exterior. A fost o formă de supravețuire. Acum, întoarcerea la biblioteca de acasă semnifică și altceva: este modul nostru de a contesta invazia vizualului, a dezinformărilor care ne vînd iluzii la fiecare pas. Casetele, internetul, xeroxurile, despre care vorbeam mai înainte, sînt simple fetișuri postmoderne care nu vor amenința niciodată cu adevarat cartea. Biblioteca de acasă este, pînă la urmă, ceea ce ne distinge de ceilalți și ne conferă o identitate dobîndită în ani, greu de contestat. (Maria Grigoriu)
Lasă un răspuns