După ani de studii, mai mulți sau mai puțini, absolvenții învățămîntului de toate gradele – profesional, liceal, superior – așteaptă integrarea și afirmarea profesională. Ce șanse li se oferă? Cîți dintre ei își vor găsi un loc de muncă și în ce măsură acesta le va satisface așteptările? O introducere în atmosferă o fac și rîndurile ce urmează, sub semnătura unui colaborator statornic al ziarului nostru:
Dintr-un condei
Speranță – deziluzie
Cînd mulți tineri au luat cu asalt amfiteatrele instituțiilor de învățămînt superior, am avut un sentiment de mîndrie. În sfîrșit, și-n Bacău, se simțea o renaștere a interesului față de cultură și educație. Numărul impresionant al celor ce se vor dovedi temerari în citadela științei, facultatea, echivalează cu o sărbătoare spirituală. Ar fi fost păcat să nu trăiești, măcar cîteva ore, în jurul acestor adolescenți. Așa, mi-am reamintit cunoștințele acumulate în liceu, am retrăit emoțiile care m-au încercat la porțile învățăturii, în urmă cu zece ani. Era o speranță pentru cultura și economia frumosului oraș de pe Bistrița. Mai ales că putea prinde viață, datorită eforturilor acestor tineri, cultura universală și profesională, atît de mult controversată în aceste clipe. Am avut neșansa de a vedea și altceva. Care, la drept vorbind, mai tîrziu am înțeles deziluzia. Șase licențiați discutau aprins, chiar la intrarea în corpul Facultății de Litere și Științe. Erau supărați și paralizați de inițiative. Mi-ar fi greu să le zic numele, dar pot să redau cu fidelitate afirmațiile dumnealor. În cei cinci ani de studii, au deprins două obiceiuri. Învățarea mecanică și copiatul. Șanse unice de a te salva la orice verificare și examen. Specializările multiple înseamnă pretenții mari, iar în realitate nu au valabilitate. Totul e haos și pierdere de vreme. Materiile predate nu au fost de actualitate. Nu diploma îți oferă împlinirea, ci pila și șpaga. Condițiile din cămine sînt sub pragul minim al supraviețuirii. S-a procedat la crearea specialiștilor în de toate, dar de fapt, în nimc. Cei ce s-au numit manageri, lideri erau primii în dezorganizare, începînd cu sălile de curs și finalizînd cu orarele. Într-un cuvînt, în fața celor mici, afirmațiile celor mari au fost deziluzia. Nu am comentat. Dar am sesizat, în trei ore doar, binomul speranță- deziluzie. Nu mă erijez ca terapeut în planul gîndirii. Întreb pe mai – marii învățămîntului: cum ar fi reacționat în preajma celor supărați? Ar fi suportat ca bilele negre primite să alunece pe culoarul deziluziei și al neșansei? (Dan CĂLDĂRARU)
Lasă un răspuns