Memoria clipei

Isaiia Răcăciuni

Cornel GALBEN

Anul trecut, pe 17 iunie, s-au împlinit 25 ani de la dispariția scriitorului Isaiia Răcăciuni. Ca și Centenarul, evenimentul a trecut însă neobservat nu numai de băcăuani, ci și de criticii și istoricii literari. Născut la 21 septembrie 1900, în Răcăciuni, județul Bacău, fiul arendașului Nacht, îmbrăcat în ținută de roșior și cu cismulițe de lac, era luat, încă de la 4 ani, de tatăl său la tîrg, unde e vrăjit mai întîi de cântecul “Măi ciobane de la oi”, interpretat de o hangiță voinică, și apoi de limbajul și vînzoleala mulțimii. La șase ani călărea și se juca pe malul pîrîului cu fiii de țărani, iar la nouă, după ce-și începuse studiile la școala din sat și la Bacău, e dat la internatul Institutului Schewitz-Thierin din București. Aici îl va avea coleg de bancă pe viitorul pictor Mac Constantinescu și va descoperi, în serile de iarnă, poezia lui Vasile Alecsandri. Între 1911 și 1917 învață la Școala Evanghelică din Capitală, în primii doi ani de studii avîndu-l ca profesor de limba română pe Ioan Slavici. Urmașul acestuia, Petre Drăgoescu, el însuși dramaturg, îi remarcă, în 1913, abilitățile literare din compoziția “O șezătoare la țară”, prezicîndu-i că va scrie teatru. Prima dramă în versuri, puerilă, după propria mărturisire, avea să o înjghebeze pe 15 august 1916, când se afla în vacanță la Răcăciuni. Peste trei luni asista la bombardamentul nimicitor al zepelinelor germane asupra Bucureștiului, viziunile apocaliptice despre război urmînd să le redea, la sfîrșitul anului 1917, într-un lung poem. Dintr-o revistă occidentală tocmai aflase de Lenin și de Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, fapt ce-l determină să citească asiduu autori ruși, din nuvelele lui Maxim Gorki publicînd chiar o traducere, ce avea să apară la Editura Cultura Poporului în primul an după război. Tot aici va trimite la tipar tălmăciri din Verlaine și Rilke, această preocupare procurîndu-i satisfacții spirituale și în următorii ani. La insistența familiei, care dorea să-l îndrepte spre o carieră în domeniul comercial, se înscrie și urmează cursurile Academiei Comerciale, dar nu-și va exercita decît sporadic profesia, fiind tot mai atras de “lumea făuritorilor de literatură și a celor care transformă manuscrisele în cărți”. În 1920, devine, astfel, secretar literar al Editurii Gutenberg, unde are o primă experiență redacțională, pe care o va părăsi însă în vederea satisfacerii stagiului militar. Întors în Capitală cu gradul de sublocotenent major în rezervă, se angajează contabil la Centrala Cărții, devenind coleg cu Perpessicius și Emanoil Bucuța. Se rupe de tradițiile religioase ale familiei, fascinat de lecturile filozofice pe care le făcuse și de mirajul scrisului. Prin 1922 începe să lucreze la piesa “Trei cruci”. Apocalips în nouă tablouri, care va apare mai tîrziu într-o reușită versiune tipografică, beneficiind de o copertă de Octav Doicescu, dar care nu menționează nici editura, nici anul de apariție. Textul dat tiparului avea și un “Post-scriptum” ce anunța cititorul că exista și o “variantă pentru reprezentare”, discutată prin anii 1929-1930 cu Liviu Rebreanu, pe atunci director al Teatrului Național, care se arătase interesat de “apocalipsul dramatic” al băcăuanului bucureștenizat. Prestigioasei instituții teatrale îi înaintase, de altfel, spre lectură, o duzină de drame, în speranța că măcar una dintre ele va vedea lumina rampei. Debutul scenic avea să se întâmple însă la Teatrul Popular din Tismana, unde, în 1927, îi sînt jucate comedia Mirele și drama Uzina. Pînă atunci își exersase condeiul și în cronica dramatică, devenind din 1924 colaboratorul foarte exigent al săptămînalului Clipa, unde semnează adesea cu pseudonimul Vladimir Spătaru. Se numără, de asemenea, printre pionierii cinematografiei române, în 1927 fiind solicitat să scrie, împreună cu N.N. Ștefănescu, scenariul filmului “Iancu Jianu”. Deși ia parte inclusiv la filmări, la proiectarea peliculei constată că scenariul i-a fost masacrat, așa că solicită să fie scos de pe generic. In 1929, odată cu reorganizarea Editurii Cultura Națională, este angajat aici secretar literar, contribuind timp de un deceniu la edificarea unui program editorial deosebit de valoros, ce a avut ca prim obiectiv promovarea literaturii naționale. Grație abilităților sale și puterii de convingere sînt publicate aici “Madona cu trandafiri” de G.M. Zamfirescu, “Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război” de Camil Petrescu, “Viața lui Mihai Eminescu” de G. Călinescu, “Pajere” de Mateiu I. Caragiale, “Doctorul Taifun” de Gala Galaction, “Vinul de viață lungă” de N.D. Cocea, “Strofe pentru toată lumea” de Ion Minulescu, “Poarta neagră” de Tudor Arghezi, “Joc secund” de Ion Barbu și multe altele, unele în tiraje impresionante pentru epocă. Din 1933 este solicitat să îndeplinească aceeași funcție și la Editura Fundațiilor Regale, unde, de asemenea, are un rol hotărîtor în promovarea unor cărți de valoare. În clipele de răgaz frecventează seminarul de la Facultatea de Litere, condus de criticul Mihail Dragomirescu, își poartă “tristețea pe străzile Bacăului”, unde îl cunoaște pe Bacovia, admiră dealurile de la Parava și din satul natal, scrie concomitent proză și teatru, traduce, vede spectacole, se întîlnește cu scriitorii vremii, călătorește peste hotare. Tot în 1929, bunăoară, e invitat de marea actriță Maria Ventura să discute noua piesă “Poste-Restante”, în care ar fi vrut să joace rolul Iluș, dar va fi montată la Teatrul Maria Ventrura abia peste doi ani, cu Aura Buzescu și Gerge Vraca între interpreți. I se joacă, în schimb, versiunea dată piesei “Șoarecele de biserică” de Fodor Lasló, pe care o traduce din germană, iar revista “Premiera ilustrată” îi publică prologul piesei “Isterie”. In iunie-iulie 1930 se află la Paris, însetat de spectacole, unde va reveni peste cinci ani pentru a convinge Editura Grasset să publice cîte cinci opere ale scriitorilor români pe an și să-i propună lui Louis Jouvet, directorul Teatrului Athénée, propria comedie “Începutul sfârșitului”, tradusă în franceză de Rivain. Ca de atîtea ori, ambele proiecte cad, dar în decembrie 1933 G. Călinescu îi publică în “Viața românească” două din cele șase tablouri ale piesei “Poveste de iarnă”, iar un an mai tîrziu îi recenzează elogios, în “Adevărul literar și artistic”, romanul “Mîl”, ce tocmai apăruse. În aprilie 1935 vede lumina tiparului, în revista “Magazinul”, piesa “Doctorul Berechet”, comedie ce-i plăcuse și lui Mihail Sadoveanu, care-i ceruse acordul să o monteze la Teatrul Național din Iași. Premiera, sub titlul “Bursa neagră”, urma să aibă loc la 24 ianuarie, dar deși se vînduseră toate biletele, publicul nu a fost acceptat în sală, vizionarea amînîndu-se cu cîteva zile din pricina cuziștilor, care l-au acuzat că nu este… arian. În același an îi apare, la București, traducerea “Vînătoarea dragostei” de H. Mann (în colaborare cu C. Baltazar), în 1936 traduce lucrarea “Moise” de Edmond Fleg, iar în 1937 Editura Națională Ciornei îi publică romanul autobiografic “Paradis uitat”, recenzat elogios de Gala Galaction în “Adevărul literar și artistic”. Deși împrejurările legate de a doua conflagrație mondială l-au adus, în anii 1939-1940, în ipostaza de șomer, nu renunță la preocupările literare, întorcîndu-se la cinematografie și scriind, în 1939, un scenariu după nuvela “Se aprind făcliile” de N. Porsenna, filmul apărînd, cu destule greutăți, în regia lui Ion Șahidian, cu George Vraca și Nuți Dona în rolurile principale. Tot el își sprijină fratele, cunoscutul actor N. Stroe, să realizeze filmul “Bing-Bang”, găsind salvatoarea soluție financiară. La rîndul său, e ajutat de Teatrul Bareșeum din București, care în 1940 îi joacă piesa “Omul de departe”, regizat de Alexandru Marius. Crimele săvîrșite de legionari împotriva evreilor în ianuarie 1941 îi inspiră reportajul dramatic în 13 tablouri, “Noaptea sîngelui”, iar atrocitățile hitleriste de la Auschwitz se regăsesc în alt reportaj dramatic, în șapte tablouri, “Ultima stație”. După război devine, între 1945 și 1948, directorul Editurii Cugetarea, după ce în 1944 publicase, la București, nuvela “Dați-ni-l înapoi pe Isus”. Subiectul, se vede, îl preocupase, pentru că în manuscrisele lăsate s-a găsit și piesa “Isus”, datată 1932. În valoroasa arhivă a scriitorului au rămas, de asemenea, dramele sociale “Răspîntia” și “De la subsol la etaj”, comedia în patru acte “Puntea”, scrise în perioada 1948-1950, un voluminos “Jurnal”, ce acoperă patru decenii de viață în slujba limbii române, precum și cronica dramatică în trei părți și 28 de tablouri “Le prince Hocherșip”, redactată în franceză. Dintre acestea, Elena Zaharia-Filipaș a alcătuit în 1990, pentru Editura Dacia, un volum de “Teatru”, care reproduce “Trei cruci”, “Poste-Restante”, “Omul de departe”, “Bursa neagră” și fragmente din “Isterie”, “Poveste de iarnă” și “Isus”. Intrat într-un con de umbră, în anii comunismului nu a publicat decît un volum de “Amintiri”, în 1967, la Editura pentru literatură, rămînînd ca posteritatea să readucă în atenție o operă pe cît de interesantă sub aspect tematic, pe atît de valoroasă. Pentru aceasta, criticii și istoricii literari vor trebui să scotocească prin paginile revistelor deja amintite ori ale publicațior Adevărul, Azi, Dacia, Epoca, Facla, Litera, Munca literară, Premiera, Rampa, Reporter, Revista Fundațiilor Regale, Viața literară, Vitrina literară, Voiaj, Vremea, Zorile ș.a., neuitînd că a semnat o parte din sutele de texte cu pseudonimele Ion Negrea, Ion Noapte, I. Nopteanu, Ric-Rac. Uitat de contemporani, care, cu excepția editurii clujene, i-au ignorat apoi și Centenarul, s-a stins, la 17 iunie 1976, într-un anonimat cvasitotal.